Mă numesc Elena Panait – scriitoare, jurnalist, om de proiecte culturale. În 2021, am fost invitată într-o colaborare între Universitatea din Fukui (Japonia), Centrul de Cultură Japoneză de la Cluj, Știri din Surse Buzău și Mica Românie, proiectul meu jurnalistic.

Din acea experiență s-a născut o carte: „Dl. Green: O umbră a trecutului” – un roman care îmbină aventura, misterul, satira și o doză de geopolitică. L-am scris cu pasiune. Am crezut în el. Și în ce putea însemna acest proiect: o punte reală între două culturi.

Cartea a fost bine primită în România. Aici, munca mea a fost văzută, citită, apreciată.
În Japonia însă – nimic. Sau, mai exact, un ecou vag, nedemn și ulterior… șters.

Un diplomat, un articol… și o fantomă

La un moment dat, un tânăr diplomat japonez, Kohei Takeuchi, a acordat un interviu site-ului Fukui Shimbun, vorbind despre el, dar și puțin despre „proiect”. Nu mi-a rostit numele. Eram doar „un romancier român”. O formă fără conținut. O identitate fără istorie.

Am râs. Amar. Mi-am spus: Bine, totuși, că a apărut ceva, ambigu, dar ceva!

Până într-o zi când cineva m-a întrebat: „Unde e articolul?”
L-am căutat. Linkul exista. Dar conținutul fusese șters. Complet. https://www.fukuishimbun.co.jp/articles/amp/1662187
(Poți intra. Nu vei găsi nimic.)

Fără scuze. Fără corecturi. Fără mențiuni. Doar o gaură albă în lumea digitală Ca și cum nici eu, nici romanul, nici colaborarea… n-au existat vreodată.

Ștergerea identității: manual de utilizare

E o tehnică veche. Nu dai cu toporul. Tai cu penița. Mai întâi eviți să rostești numele.
Apoi, când numele apare în presă, nu-l scrii corect. Eu am fost „Erena Panauto” într-un articol de pe site-ul Universității din Fukui – și mai mult o glumă proastă decât o greșeală inocentă.

Într-un alt context, mi s-a pus particula „-shi”, o alegere cel puțin bizară. În dialectul Kansai, „-shi” poate fi văzut ca o formă de politețe. Și totuși… dacă ne uităm puțin mai atent, japonezii evită să spună cifrei 4 „shi”, preferând „yon”. Nu au camere sau etaje cu numărul 4 – pentru că sunetul „shi” e asociat cu moartea. Dar mie mi-au putut spune „shi” fără niciun fel de problemă.

După care, ceea ce există… dispare. Pur și simplu. Articolul diplomatului – dispărut. Promisiunile făcute în cadrul colaborării – neîndeplinite. Promovarea anunțată oficial – niciodată realizată. Rapoarte de proiect – inexistente, cu excepția unuia singur.

Și totul s-a făcut elegant, cu zâmbete și ignoranță politicoasă. Așa funcționează ștergerea culturală: nu te atacă, doar te evaporă.

De ce scriu asta?

Nu pentru aplauze. Nu pentru compasiune. Nu ca să-mi ling rănile. Scriu pentru că ce mi s-a întâmplat mie s-ar putea întâmpla și altora. Și nu vreau să mai ardă alte vise cum a ars al meu. Pentru că în flăcările acelui vis s-a dus o parte din mine.

Am iubit Japonia. Limba, cultura, oamenii. Am învățat-o, am respectat-o, am promovat-o.
I-am citit romancierii. I-am înțeles subtilitățile. Acum… iubirea aia e cenușă. Luați-o și aruncați-o în mare, dragi japonezi din proiect, poate, într-o zi, iubirea aia se va întoarce la voi. La mine nu mai are loc.

Dacă ai un vis: apără-l

Scriu ca tu – cititorule, scriitorule, jurnalistule, tânăr visător – să înțelegi ceva important:
Nu toți cei care zâmbesc te respectă. Nu toate proiectele sunt oneste.

Dacă pui suflet într-un proiect, lasă urme clare. Scrie despre el. Povestește-l.
Nu lăsa pe alții să-ți rescrie istoria.

Eu am fost acolo.
Am scris. Am publicat.
Și cartea mea există.

Mă numesc Elena Panait.
Și am fost – sunt – autoarea romanului care a pus Fukuiul și Buzăul pe harta literaturii române. Chiar dacă unii preferă să nu o spună. Tocmai de aceea, n-am să tac eu!

Distribuie articolul dacă ai trecut și tu printr-un moment în care ai fost redus la o tăcere convenabilă altora.

Vocile singuratice sunt mai puternice când se aud împreună!