În adâncul munților ce străjuiesc Valea Jiului, acolo unde timpul pare să curgă altfel, se păstrează o rânduială veche de când lumea: urcatul oilor la munte.

La Groapa Seacă, între stânci, pășuni și ceață joasă, bacii din Coasta lui Rus duc mai departe o moștenire pe cât de aspră, pe atât de frumoasă.

Pe potecile strâmte ce urcă prin Slivei, oile pășesc domol, călăuzite de fluierul stăpânului și de lătratul câinilor ciobănești. Aici, în Ținutul Momârlanilor Petrileni, oamenii trăiesc în armonie cu natura și cu datinile strămoșești. La început de vară, când verdele pădurii e crud și cerul joacă între ploaie și senin, bacii urcă cu turma în munte pentru o ședere de două săptămâni.

Deși vremea e capricioasă — plouă des, iar ceața se lasă grea peste poieni — liniștea și frumusețea locului sunt copleșitoare. E o tăcere ce pare că are nenumărate povești nespuse, ce curg prin iarbă și fum de caș, despre rădăcini adânci ca pădurile, despre o trudă fără strigăt, și despre legătura nevăzută, dar puternică, dintre om și animale, dintre pământul ud de ploaie și cerul ce-și lasă fruntea pe munte.

Groapa Seacă nu e doar o pășune de vară — e o scenă vie a unei culturi pastorale milenare. Aici, laptele muls pe rouă se încheagă în caș, iar lâna tunsă ajunge în iile și cergile de la târg. Aici, momârlanii nu fac agricultură, ci își împlinesc rostul. Sunt una cu muntele.

Această practică a transhumanței locale — în miniatură, dar cu aceeași încărcătură simbolică — e o comoară vie, o dovadă că tradiția poate merge mână-n mână cu demnitatea rurală și cu turismul cultural autentic.

Într-o lume grăbită și tot mai deconectată de rădăcini, urcatul oilor la Groapa Seacă e o lecție de simplitate și profunzime. O invitație la a redescoperi România profundă, tainică și plină de sens.

Sursa foto: Fotograful de serviciu