O, Doamne, mă gândeam că în 2025 am trecut peste subiectul „manele” și că nu se vor inflama iar rețelele sociale cu păreri pro și contra despre un stil muzical. Pentru că, da, manelele sunt muzică. Iar muzica, după cum știți, este artă. Deci, logic simplu: manele = o formă de artă. Că ne place sau nu, sunt deja în viața noastră.

N-ar trebui să ne pese ce ascultă unii oameni și de ce. Dar când Kafka ți se urcă la cap, sau mai rău, ți se pare că iese din carte și se ascunde în pădure doar pentru că ai trecut pe lângă o terasă unde se aude o manea… dragă, nu terasa e problema, ci tu.

Că, vezi tu, terasa rămâne acolo, cu muzica pe care o ascultă și o agreează cei ce stau acolo. Tu doar treci. Deci, ce te deranjează, mai exact? Sunetul? Sau faptul că nu-l înțelegi?

Și totuși, ce e atât de rău la o manea? Oare să fie faptul că vine din „meterhaneaua” din zona otomană și nu dintr-un Conservator? Că e dansată în papuci, desculț sau cum mai are omul chef nu în pantofi de lac? Sau că-ți amintește de o parte a societății pe care încerci s-o ignori cu desăvârșire? Continuând să spui la nesfârșit „maneaua s-a născut la marginea societății”?

Draga mea fată, cultă, rafinată, cu biblioteca în fundal în toate pozele, cu ochelarii poziționați strategic pe vârful nasului, dar cu o sensibilitate exagerată când treci pe lângă un difuzor care nu cântă Bach, trebuie să-ți spun că nu e chiar așa. Nu te ma crispa. Nu te mai strânge. De parcă urmează să faci o formă de alergie sau un șoc cultural. Cum adică, să audă „aia” pe spațiu public? Dar stai. Tu, cea care ai citit tone de cărți și citezi din Nietzsche pe stories, n-ai aflat încă despre variațiile artei? Nu ți-a spus nimeni că arta nu vine doar sub formă de roman german, sonet elisabetan sau vernisaj cu vin alb și trei crenguțe uscate pe o pânză?

Banana lipită cu scotch pe un perete ți s-a părut cool, dar o manea e „oribilă”? Hai, nu fi „oaie cu șorici”.

Și dacă tot vorbim despre cultură, știai că și Dimitrie Cantemir a studiat muzica orientală? Că manelele au rădăcini istorice și sociale adânci? S-au făcut cercetări, analize, chiar studii academice despre acest fenomen. Deci nu, nu e doar o chestie de „prost gust”. E o bucată din realitate. Din cultura noastră. Din România.

Și dacă tot vorbim sincer: de ce te simți superioară când judeci un gen muzical? Te simți mai inteligentă? Mai rafinată? Ți-a crescut IQ-ul când ai dat ochii peste cap la o manea? Sau te-a luat cu amețeală de la prea multă superioritate?

Hai să-ți spun un secret: unii oameni își exprimă suferințele, bucuriile și visele prin manele. Da, e greu de crezut, dar…csf, n-ai csf! Da, manelele acelea cu versuri care ție îți par banale, dar care pentru ei sunt mai bune decât un psiholog. Apropo, poate că dacă mersul la terapie n-ar fi văzut ca „ceva ce te trimite direct la nebuni”, n-ar mai trebui să ne vindecăm emoțiile cu boxele la maxim.

Dar până ne mai cultivă noi puțin și va veni cineva să ne explice de ce nu suntem nebuni dacă mergem la terapie, lasă-i pe oameni să trăiască cum știu. Și poate, doar poate, în loc să pui vată în urechi, să ignori și să faci o criză la tot ce nu se potrivește gustului tău, ai putea asculta puțin. Fără să critici. Fără să judeci. Cum era trendul? A, da: Ascultăm și nu judecăm!

Că, vezi tu, a asculta o manea nu-ți fură cultura. Nu vine nimeni să-ți golească biblioteca. Și nu-ți scade coeficientul intelectual.

Poate chiar din contră: te face un pic mai umană.

Așa că, „fată cu nasul în cărți”, data viitoare când vecinul de semafor își face „talentele” pe o manea, nu te grăbi să-l urăști. Poate e singura lui formă de eliberare. Și poate, fără să știi, ai ceva în comun cu el: nevoia de a fi auziți.