O nedreptate istorică de peste 80 de ani

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, zeci de mii de fete și femei din Coreea, China, Filipine și alte teritorii ocupate de Japonia imperială au fost răpite sau vândute în ceea ce istoria oficială japoneză a numit, cu o cruzime ironic-eufemistică, „stații de confort” — de fapt, bordeluri militare.

Fetele, unele de doar 12-14 ani, au fost forțate să devină sclave sexuale pentru soldații japonezi. Estimările istorice variază, dar se vorbește despre peste 200.000 de victime.

Acestea au îndurat violuri repetate, bătăi, sterilizări forțate și traume imposibil de exprimat în cuvinte. După război, majoritatea au fost marginalizate, rușinate, abandonate — iar vocile lor au fost reduse la tăcere pentru zeci de ani.

Doar în anii ’90, odată cu democratizarea Coreei de Sud, femeile au început să vorbească public. Lee Young-soo a fost una dintre ele.

Mărturia integrală a lui Lee Young-soo, una dintre ultimele supraviețuitoare

„Justiția nu poate veni din banii tăcuți.”

Cu doar șapte supraviețuitoare cunoscute ale sclaviei sexuale din timpul ocupației japoneze încă în viață în Coreea, urgența de a rezolva problema crește.

Pentru Lee Young-soo, în vârstă de 97 de ani, una dintre cele mai vocale supraviețuitoare, timpul se scurge – dar justiția încă nu-și face treaba…

Răpită și trimisă în infern

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, armata japoneză a recrutat cu forța zeci de mii de tinere pentru a servi ca sclave sexuale pentru soldații de pe front. Multe au fost înșelate cu promisiuni false de angajare sau educație, doar pentru a îndura violență sexuală necruțătoare, abuz fizic și traume psihologice profunde și de durată.

Chiar și la aproape 100 de ani, Lee își amintește, într-un interviu acordat site-ului The Korea Times, momentul în care a fost răpită, pe când avea doar 14 ani.

„În acea noapte, în timp ce dormeam, acasă, am văzut un soldat apăsând pe gâtul unei fete în afara casei mele. Fata a început să-mi facă semne. La început, am crezut că doar încerca să-mi atragă atenția pentru distracție.

Dar când am ieșit afară, am fost târâtă în noapte de soldat, fără să știu unde mă duce.
Era întuneric.

Am fost transportată cu trenul la o unitate militară japoneză din Taiwan.

Trei decenii de luptă

Lee a început să vorbească public în 1992, într-o societate unde stigmatizarea era dură. De atunci, a fost în prima linie. Dorindu-și cu ardoare ca Japonia să-și ceară scuze complete și oficiale, nu doar compensații simbolice.

„Am fost vizitată de mulți politicieni și candidați la președinție de-a lungul anilor, toți promițând că vor rezolva problema, mai ales în timpul „sezonului” electoral. Dar niciunul dintre ei nu a reușit vreodată.”

Inclusiv fostul președinte Yoon Suk Yeol:

„A venit la Daegu și a spus: „Cum nu s-a rezolvat asta? O voi remedia”. Dar nimic nu s-a întâmplat.”

„Nu mai contează cine este. Ceea ce contează este ca cineva, oricine ar fi din guvern, să facă un pas și să acționeze, înainte de a fi prea târziu.”

Acordul controversat din 2015

Pe 28 decembrie 2015, Coreea de Sud și Japonia au anunțat un acord „final și ireversibil”. Japonia a oferit 1 miliard de yeni (aprox. 7 milioane de dolari) pentru un fond destinat victimelor. Dar acordul a fost încheiat fără consultarea supraviețuitoarelor, iar Coreea s-a angajat să nu mai critice Japonia pe acest subiect.

Lee a respins acordul, spunând răspicat:

„Banii ar trebui returnați Japoniei. Ceea ce avem nevoie este o reparație morală, reală – nu bani, pentru a ne cumpăra tăcerea.”

Fundația creată pentru administrarea fondurilor a fost dizolvată în 2018, iar 6 miliarde de woni rămân neutilizați.

Nu este doar o chestiune bilaterală. Este o problemă globală.

„Compensația nu este doar financiară. Este un act simbolic de recunoaștere”

Spune Phyllis Kim, directoare CARE (Comfort Women Action for Redress and Education).

„Nu este doar o problemă coreeană sau diplomatică. Este un caz clasic de violență sexuală în război, care continuă să fie prezentă în conflicte din întreaga lume.”

Activistele cer acum ca problema să fie dusă în fața Curții Internaționale de Justiție — un tribunal care poate stabili clar responsabilitatea Japoniei.

Ultimul mesaj

De peste 30 de ani, Lee a vorbit în fața celor de la ONU, a participat la mitinguri și a făcut lobby pentru dreptate. Nu mai are nimic de demonstrat.

„Trebuie ca Japonia să recunoască că a fost o crimă de război. Nu așteptați până vom pleca toate.”

Femeile ca Lee Young-soo cer: Adevărul, Scuze și Recunoaștere. Pentru că dreptatea nu expiră odată cu trecerea timpului. Iar tăcerea nu este soluția.

Și, la final...Cronologia istorică a tragediei „femeilor de confort”

1910 – 1945: Ocupația japoneză a Coreei

• Japonia anexează Coreea și o transformă într-o colonie. În această perioadă are loc exploatarea sistematică a resurselor, culturii și a coreenilor.
• Mii de fete și femei din Coreea, dar și din alte teritorii ocupate, devin țintele rețelei de sclavie sexuală militară.

1932 – 1945: Sistemul „stațiilor de confort”

• Japonia militară înființează „stații de confort” – bordeluri militare pentru soldații săi, începând cu invazia Manciuriei.
• Aproximativ 200.000 de femei, majoritatea asiatice, sunt forțate să devină sclave sexuale.
• Multe victime au fost răpite, vândute sau recrutate cu promisiuni false de muncă sau educație.

1945: Sfârșitul războiului, începutul tăcerii

• După înfrângerea Japoniei, sistemul este abandonat.
• Fostele victime sunt rușinate, stigmatizate și obligate să păstreze tăcerea în societățile lor. Istoria este „îngropată”.

1991: Prima mărturie publică

• Kim Hak-sun devine prima femeie din Coreea ce mărturisește public că a fost „femeie de confort”.
• Alte supraviețuitoare, precum Lee Young-soo, încep să vorbească.

1992 – prezent: Proteste, procese și lupta pentru recunoaștere

• În fiecare miercuri, în fața ambasadei Japoniei din Seul, au loc mitinguri cerând scuze și reparații.
• Organizații pentru drepturile omului sprijină cauza. Se creează memoriale, muzee și documentare.

2015: Acordul Coreea – Japonia

• Japonia promite 1 miliard de yeni pentru un fond dedicat supraviețuitoarelor, în schimbul unei „rezolvări finale”.
• Acordul este criticat pentru lipsa consultării victimelor și considerat insuficient.

2018: Fondul este dizolvat

• Guvernul coreean desființează Fundația pentru Reconciliere și Vindecare, afirmând că acordul nu reflectă voința victimelor.

2024 – prezent: Doar 7 supraviețuitoare mai trăiesc

• Mișcarea pierde din intensitate, iar atenția publică scade.
• Lee Young-soo și alți câțiva activiști continuă să ceară Japoniei să primească: scuzele oficiale, recunoașterea internațională și, ca „țara soarelui răsare” să-ți asume responsabilitatea.