De-a lungul istoriei, legăturile dintre Iran și România au fost adesea mai puțin vizibile decât cele dintre alte națiuni, dar acest lucru nu înseamnă că nu există o conexiune profundă și semnificativă între cele două culturi.

În ciuda distanței geografice, care, după spusele E.S. Sadat Meidani, nu este chiar atât de mare, și a diferențelor culturale, cele două țări au avut momente istorice comune, de la interacțiunile din perioada Imperiului Otoman până la relațiile diplomatice din secolul al XIX-lea, ce au contribuit la crearea unui teren fertil pentru schimburi culturale și economice

Astăzi, aceste legături continuă să fie explorate, iar un exemplu remarcabil al acestui dialog îl reprezintă „Sunetele primăverii”, ce nu doar că a reușit să unească cele două națiuni, ci și să stârnească curiozitatea poporului român, căci după reprezentanții din București și Brașov, Filarmonica Paul Constantinescu – Ploiești va găzdui un al treilea eveniment dedicat muzicii iraniene. Ce poate fi mai frumos? Sau ce poate fi mai înălțător decât acest succes?

Când mi s-a spus de acest eveniment am dat repede un search pe Youtube să ascult cum e muzica iraniană actuală… și mi-am zis că nu e departe de stilul tinerilor din ziua de azi. Însă, n-am vrut să-mi clac pe inimă și să ascult muzică tradițională iraniană, am vrut să fiu surprinsă și am fost…

Doamne, prin câte stări m-au trecut câteva melodii. Nu știu limba, dar linia melodică îți atinge sufletul, ți-l capturează și te face să faci parte din poveste. Mai mereu barajul lingvistic este spart de cultură. Datorită acesteia ne dăm seama că la bază toți suntem la fel… avem acel element comun care ne unește și ne îndeamnă să rămânem cine suntem indiferent de diferențele ce ne înconjoară. Să fii bun nu te costă nimic, dar e cea mai importantă carte de vizită pe care o poți oferi oricui fără fală.

Iar aseară, la Brașov, după ce am aflat că la anul se va deschide în cadrul Facultății de Litere o secțiune pentru limba persană în colaborare cu o Universitate din Iran, iar mai apoi că E.S. a spus ceva ce poate nu cu toții știm:„ Iranul a fost prima țară din Asia care a recunoscut independența României”…. Atât de diferiți și totuși atât de apropiați.

Mi se face pielea de găină. Nu împărtășim aceeași religie, dar am primit primul sprijin din Asia de la un popor ce ne-a recunoscut valorile, tradiția și religia… oare nu e acest lucru o punte între noi? Iranul ar fi putut să se retragă și să zică: „Nu-i știm!”, dar a ales cu inima, conștientizând că în aceeași situație ar fi putut fi și ei. Uite un gest nobil, un gest demn, un gest ce poate pune semnul egal între noi.

Dumnezeul nostru nu este Unul al războiului, ci al păcii… pe unde a trecut a zis: „Pace vouă!” așa și noi, fiind în Postul Paștelui, să urăm Pace, așa cum preoții din Sfântul Altar la orice slujbă cer pacea lumii. Și noi, creștinii de rând, să cerem pace. De ce? Pentru că mai înainte de orice suntem oameni. De ce? Pentru că ieri din nou mi s-a spus: indiferent de oricâte bariere ne-ar despărții, aveam legătura umanității, a istoriei și a omenirii… De ce? Pentru că deși era o vreme de iarnă, artiștii din Iran mi-au adus primăvara în suflet. De ce? Pentru că suntem oameni și pentru că nicio legătură nu e mai puternică ca asta!

Oameni dragi, vă iubesc și vă mulțumesc că într-o seară friguroasă de aprilie ați spart orice barieră culturală.

Nu am cuvinte să vă exprim stările prin care am trecut… felul în care mi-am dat seama că artiștii din Iran nu m-au prins pe mine, ci întreg publicul, sala, care nu mai era încăpătoare… și acele două inimi (ale națiunilor noastre) ce băteau ca una… pe ritmuri pe care păreau că le știu, însă nu-și aduceau aminte unde le-au auzit…

În spatele meu cineva cânta timid fiecare refren al melodiilor prezentate, iar dacă aș fi vrut să cânt și eu, chiar dacă nu am voce, cu el, nu știam un cuvânt din ce se spunea… totuși… am trăit povestea iraniană mai presus de cuvinte și înțelesuri. Sunt un artist. Nu am nevoie de traduceri, ci de sentimente reale și profunde. Acestea ajung la mine, la noi românii, și ne transmit ceea ce limba nu va fi niciodată capabilă să o facă.

Artiștii din Iran au adus pe scenă prietenii români să cânte: o melodie ardelenească, pe care decanul Universității Transilvania nu a putut să n-o interpreteze și, pe lângă acest aspect, cum ar zice tinerii din România: „La plăcerea domnului ambasador”… s-a interpretat imnul României, dar și imnul Iranului, legând cele două state prin firul cel mai „de temut”: cultura!

Stau și acum să mă întreb…oare mândria fost cea care a ridicat oameni de culturi diferite în picioarele la interpretarea Imnului de stat al României? Poate doar politețea? Sau iubirea de neam, de România…pentru că mereu ni se spune că suntem primitori și ospitalieri i-a făcut inclusiv pe interpreți să se ridice în picioare la intonarea Imnului de stat al României. Mi-a venit să plâng! România…e iubită atât în țară cât și de oamenii care vag au auzit de ea…Doamne ce sentiment! Incredibil! Sună aparte „Deșteaptă-te, române”! din mâna iranienilor…și totuși e la fel…e același Imn de stat ce ne unește, ce ne dă credință și la orice competiție ne face să vărsăm o lacrimă, amintindu-ne că orice ar fi suntem români.

Iar seara nu se putea termina fără imnul Iranului, însă după Imnul României…n-am mai avut cuvinte și nici reacții…

Mă înclin în fața artiștilor, al talentului lor incredibil, al organizatorilor, al Ambasadei Iranului în România ce mi-a oferit această ocazie și nu în ultimul rând al celor care mi-au zis: „Eu nu însemn nimic sau eu sunt prea mic pentru a fi important.” Cineva mi-a zis cândva că: „Toți suntem o stea”... așa că pentru mine toți sunteți importanți, nu contează cât de mici ați fi. Eu sunt mică de înălțime, dar sunt de neoprit!

Mulțumesc Ambasadei pentru această oportunitate, pentru faptul că din Brașovul „înzăpezit” (în dimineața zilei de 9 aprilie pe când iarna își arăta colții iar eu mă întrebam cât de tare voi tremura acolo) a ales să ne încălzească inimile… și ce rău îmi pare că Buzăul nostru pierde teren… Păcat de minunile din județ pe care nu le putem promova, dar despre asta… o să vă spun altă dată… Felicitări, Brașov! Mă înclin încă o dată în fața întregului personal de la Ambasada Iranului în București și le mulțumesc de invitație! Sunetele primăverii și-au găsit ecou în sufletele noastre… diferiți și totuși atât de apropiați.