După săptămâni de așteptare, în care am stat ascunsă, a venit în sfârșit momentul. În noaptea de 19 martie 2011, am părăsit casa mea, sigură, și am făcut primii pași spre graniță.
Mi se spusese că soldații nord-coreeni, mituiți cu banii mamei mele, mă vor aștepta și mă vor ajuta să trec. În schimb, m-am trezit față în față cu doi traficanți, nu soldați și nicio garanție că voi supraviețui nopții.
În timp ce ne îndreptam spre râul înghețat Yalu, frica mă cuprinsese. Știam că fiecare pas peste gheață mă aducea mai aproape de China, dar și mai aproape de a fi prins. Auzisem poveștile de groază: evadații împușcați la graniță, iar alții trimiși înapoi în Coreea de Nord pentru a fi interogați, torturați sau chiar executați. Mi-am spus să rămân calmă, dar când reflectoarele au trecut peste noi și câinii au început să latre, fuga mea s-a transformat într-o cursă disperată pentru supraviețuire.
În noapte au răsunat împușcături. Am alunecat și am plonjat de pe gheață. Apa înghețată mi-a amorțit întreg corpul, dar nu am avut timp să mă gândesc la durere. Dacă m-aș fi oprit, aș fi murit. Dacă ezitam, eram prinsă. Acesta a fost momentul în care totul a mers prost – și tot atunci a început și lupta mea pentru libertate.
Nu am știut niciodată cât de mult ar putea cântări frica într-o situație dificilă până în acel moment. Frica mi-a luat picioarele în timp ce mergeam spre râul Yalu, tot ea stătea ca o piatră de moară pe pieptul meu, în timp ce îi urmăream pe cei doi contrabandiști care trebuiau să mă ajute să trec și tot frica părea că mă strânge de gât în timp ce îmi imaginam ce s-ar întâmpla dacă aș fi prinsă. Dar frica nu m-ar fi putut salva acum. Nu am avut de ales. Trebuia să continui să mă mișc.
Brokerul îmi spusese că soldații nord-coreeni mă vor aștepta și mă vor ajuta să trec. L-am crezut. Mama plătise bani unui broker, iar brokerul plătise polițiștilor de frontieră. Așa trebuiau să funcționeze lucrurile…
Dar când i-am întâlnit pe cei doi oameni lângă râu, ceva era în neregulă. Nu se comportau ca soldații nord-coreeni. Și apoi m-am prins – nu erau deloc soldați. Erau contrabandiști. Brokerul mințise. Probabil că a păstrat mai mulți bani pentru el și a plătit contrabandiștilor în loc de soldați adevărați. Și acum, eram complet la mila lor.
Ne-am deplasat cu grijă spre râu, verificând zona. În apropiere erau câteva case și, la aproximativ 100 de metri, un post de pază. La fiecare 15 minute, polițiștii de frontieră scanau zona cu reflectoare. Mi-am ținut respirația. Apoi — un reflector imens a strălucit direct asupra mea.
Am înghețat. Gardienii și-au întors luminile spre cei doi contrabandiști, demascându-ne pe toți. Apoi, am auzit câinii. Polițiștii de frontieră țipau și câinii lor au început să latre. Se apropiau. I-am simțit pe contrabandiști încordându-se lângă mine.
Unul dintre contrabandiști, un bărbat, a șoptit: „Hai să fugim. Dacă stăm, ne vor prinde.”
Nu am ezitat. Am alergat pentru viața noastră, trecând de pe uscat pe îngheață.
Aerul nopții era rece, dar abia îl simțeam. Apoi, am alunecat și am căzut. M-am grăbit să mă ridic. Mâinile m-au usturat de la impact, dar nu am avut timp să verific dacă există răni. Am început din nou să alerg.
Apoi, am căzut din nou. De data asta, am spart gheața.
Am simțit că o mie de cuțite mi-ar fi înjunghiat corpul deodată. Frigul era insuportabil. M-am apucat de gheață, încercând să mă ridic. Dar era prea alunecos. Am început să intru în panică.
Femeia contrabandistă m-a prins de mâini și m-a tras afară. Simțeam țesătura umedă a hainelor mele transformându-se în gheață pe pielea mea, dar nu ne-am putut opri. Trebuia să continuăm să alergăm.
Apoi, am auzit-o.
Bang!
Sunetul a răsunat prin noapte. Apoi altul. Bang! Bang! Ei trăgeau în noi.
Am înghețat. Mai auzisem acel sunet. Îl auzisem la execuțiile publice. Dar ăsta era diferit. De data aceasta, trăgeau în mine. Femeia contrabandist s-a întors spre mine și și-a apăsat degetul pe buze, făcându-mi semn să tac.
Abia puteam să respir. Nu l-am mai putut vedea pe bărbatul contrabandist. L-au împușcat? Nu mă puteam mișca. Nu mă puteam gândi. Tot ce auzeam era zgomotul paznicilor care strigau și al câinilor care lătrau.
Mi-am întors capul încet, încercând să văd ce se întâmplă. Gardienii erau încă pe gheață. Ajunseseră la jumătatea râului, dar nu au venit mai departe. Ei ezitau. Poate că nu aveau voie să treacă în China. Stăteau acolo, blestemându-ne, strigând că dacă ne prind vreodată, ne vor ucide.
Apoi, după 30 de minute. I-am privit cum se întorceau la postul lor de gardă. Femeia s-a întors spre mine. „E încă periculos aici. Să urcăm pe munte.” L-a strigat pe contrabandist. Pentru o clipă, nu a fost niciun răspuns. Apoi, el a spus: „Sunt bine.”
Ne-am mișcat în liniște, traversând o străduță în spatele râului și urcând pe munte. Apoi, câinii au început să latre din nou. Grănicerii se întorseseră. Mi-am ținut respirația. Ne-am lipit de pământ, ascunși în întuneric. De unde eram noi, i-am văzut pe grănicerii, dar ei nu ne-au putut vedea.
Supraviețuisem râului, gheții, soldaților și gloanțelor. Pentru prima dată în viața mea, am fost în afara Coreei de Nord.
Dar încă nu eram liberă. Mai trebuia să am încredere într-un broker pe care nu-l întâlnisem niciodată. Tot a trebuit să evit poliția chineză. Mai trebuia să-mi găsesc mama. Dar pentru prima dată, puteam să văd un viitor pentru mine. Am scăpat din Coreea de Nord.
Sursa: The Korea Times/ Autor: Han Song-mi
Mica Românie 
Lasă un comentariu