Pentru strămoșii noștri, fiecare etapă a vieții era marcată de obiceiuri bine împământenite, iar perioadele de post aveau o importanță deosebită.

Pregătirea pentru Postul Mare începea încă din vară, când gospodinele uscau prune și mere, înșirau bureți pe ață, păstrau fasolea boabe sau mărarul și pătrunjelul tocat. Toate aceste provizii erau gândite pentru a asigura hrana în timpul postului, când alimentația era simplă și cumpătată.

Un obicei aparte, încă păstrat în unele sate din Bucovina, este spolocania sau polocania – denumire derivată din termenul slav „poloskanije”, care înseamnă „a spăla, a curăța”.

Această tradiție avea loc în prima zi a postului și consta în curățarea temeinică a vaselor în care s-a mâncat de dulce. După ce erau bine spălate, acestea erau urcate în podul casei, iar în locul lor erau coborâte vasele și tacâmurile destinate exclusiv perioadei de post.

Postul Paștelui era mult mai aspru în trecut decât este astăzi. Părintele profesor Nicolae Necula menționează că, potrivit rânduielilor vechi, în această perioadă se consuma doar hrană uscată: pâine, fructe uscate, semințe și legume, alături de apă. Produsele de origine animală – carne, lactate, ouă – erau complet excluse. În mănăstiri, rigoarea era și mai mare: călugării ajunau până la ceasul al IX-lea din zi (aproximativ ora 15:00), excepție făcând zilele de sâmbătă și duminică, când li se permitea să mănânce hrană uscată.

Astăzi, chiar dacă avem acces la o gamă largă de alimente de post, mulți dintre noi pierd din vedere esența acestei perioade.

În trecut, postul nu era doar o schimbare în alimentație, ci un prilej de reculegere, rugăciune și milostenie. Strămoșii noștri nu căutau rețete sofisticate și nu citeau etichetele produselor, ci se pregăteau sufletește pentru marea sărbătoare a Învierii. Poate că ar trebui să ne inspirăm din simplitatea și devotamentul lor, redescoperind adevăratul sens al postului: nu doar o renunțare la anumite alimente, ci o apropiere mai profundă de Dumnezeu și de semeni.