Mănăstirea „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, din Valea Mare, județul Covasna, a fost înființată în anul 1998 și este o oază de liniște și pace. Situată vis-a-vis de pârtia de schi, am putea spune că este frecvent vizitată de împătimiții sporturilor de iarnă, însă în ziua în care eu am intrat pe poarta mare din lemn, de care erau prinse două steaguri ale României, ce ignorau gerul, dar și fulgii mari de zăpadă, mănăstirea părea pustie.

Nici câinele care de regulă întâmpină pelerinii la poartă nu m-a așteptat. Avea treabă cu câțiva turiști ce veniseră să schieze.

Am intrat pe poartă și am urcat dealul ce duce către biserică. În timp ce urcam, admirăm peisajul hibernal. Totul era de un alb imaculat. Aproape că nici urmele nu mi se mai vedeau în zăpadă.

De cum am ajuns în dreptul bisericii, pictura exterioară a acesteia mi-a atras atenția. În dreapta era reprezentată Judecata de Apoi. Tehnica și culorile vii o fac atât de autentică încât ți se pare că e reală. Pentru câteva secunde sângele îți îngheață în vene și toată viața pare că-ți trece prin fața ochilor. Ajungi să te întrebi: Oare am făcut ceva bine de când m-am născut și până acum?! Sau voi ajunge și eu ca acest suflet amărât în iad?!

Freasca exterioară a locașului de cult e împodobită cu zeci de Sfinți. Toți par vii. Toți par să te privească. Abia atunci realizezi că nu ești singur, chiar dacă curtea mănăstirii pare pustie.

De cum am intrat în biserică, am realizat că nu e nimeni, nici măcar la pangar (magazinul de unde se cumpără diverse obiecte bisericești). Când am întors privirea spre ușă, un semn mi-a atras atenția: un călugăr îmi făcea semn să tac, iar mai jos avea și un mesaj pentru vizitatori: „Păstrați liniștea!”

M-am dus și m-am închinat în liniște și cu o ușoară sfială, deși repet, în afară de Sfinții de pereți, din icoane și de cei ale căror Sfinte Moaște le adăpostește locașul de cult, nu mai era nimeni.

Lumina ce inunda locul părea atât de caldă. Nu, nu geamurile așezate strategic sunt de „vină” pentru acest val de lumină ce părea că anunță sosirea verii și nici de cum faptul că e încă luna februarie.

De prin ușile închise ale altarului se revărsa aceeași lumină îmbietoare, ce aduce cu ea o pace pe care n-o poți descrie în cuvinte. Eram singură, dar era pentru prima dată când acest lucru nu mă deranja. De regulă nu am răbdare, însă aș fi stat ore în șir să admir biserica și lumina ce se revărsa peste pictură. M-am simțit ca un copil întors acasă.

După ce mi-am terminat contemplea și m-am dus să-mi iau câteva suveniruri (pentru care am lăsat bănuții în locul special amenajat, la pangar), un grup de femei și-au făcut apariția. Am schimbat câteva propoziții. Ele au rămas pe scaune, în timp ce eu am părăsit locașul de cult.

La ieșire m-am întâlnit și cu preotul. După un schimb de replici, cum dumnealui m-a îndreptat spre mașină, doar că un alt câine al mănăstirii a ieșit în întâmpinarea mea, iar eu n-am putut să rezist să nu mă joc cu el.

Când am venit la mănăstire aveam mii de gânduri fără a spune cuiva ce mă apasă, am plecat de acolo ca și cum aș fi primit sfaturile pentru care venisem.

Dacă vreodată vă aflați prin zonă sau pur și simplu căutați un loc de liniște și regăsire, mănăstirea „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” este un loc de neratat.