Când am scris prima dată despre acest lungmetraj, am fost foarte încântată. Abia așteptam să apară și la noi ca să-l pot vedea, iar acum, că și-a făcut „mare intrare” și l-am văzut, pot spune că am rămas cu un gust amar.

Un sinopsis ce pare intrigant și palpitant, ce pune accentul pe supraviețuire într-o țară sud-americană, i-a făcut curioși pe mulți. Mai apoi, începutul filmului este promițător: 1997 – Coreea este în faliment și cere ajutorul FMI-ului. Este un motiv destul de bun pentru a pleca din țara natală și a o lua de la zero în alt colț de lume, unde n-ar trebui să cunoști pe nimeni (asta dacă ne luăm după sinopsis), dar întâmplarea face să ai o pilă și nu, nu de unghii.

Cum v-am spus: începutul e promițător. Te atrage, ai sta doar cu ochii în ecran, până când observi că actorul care îl interpretează pe tatăl lui Kook-hee e departe de a fi intrat în pielea personajului. Și dacă ar fi doar asta, aș trece cu vederea, însă, la un moment dat, povestea se fragmentează, devenind ambiguă. O fi oare o problemă de montaj? Au filmat mai mult, dar pentru că trebuiau să se încadreze sub două ore, au decis să scoată fix scenele de legătură, ce te-ar fi ajutat să înțelegi mai bine trecutul și evoluția personajelor cheie, sau pur și simplu scenariștii au dat cu bâta în baltă și n-au pus accent pe aceste detalii, tot de frică să nu lungească filmul? Cine știe? Cert e că anumite scene sunt greu de înțeles.

Nu se vede o evoluție clară a lui Kook-hee. Lungmetrajul îi lasă pe cei ce-l vizionează să-și facă fiecare să-și facă propriile idei despre evoluția fulminantă a personajului principal.

Am înțeles că Bogota – orașul celor pierduți se bazează mai mult pe acțiune, trădare și supraviețuire prin contrabandă, deși alăturarea termenilor pare mai mult decât suficientă pentru a te convinge să-l vezi… povestea e spusă prost.

Columbia e o țară ce trăiește periculos, dar care știe să se și distreze. Totuși, în film vedem exploatată doar partea negativă a acestei națiuni, cum ar fi: mită, droguri, furturi, împușcături și multă sărăcie. Știu că aceste elemente erau esențiale pentru narațiunea lungmetrajului, însă, când ceva este exagerat prea mult, parcă își pierde din farmec.

Melodia „La Cucaracha” este un laitmotiv al filmului. Totuși, la o scurtă căutare pe internet, aveam să vedem că ea nu are treabă cu Columbia, ci mai degrabă cu Mexicul, fiind cântată pentru prima dată la Revoluția Mexicană (1910 – 1920). Opss! Cineva nu și-a făcut temele. Or vorbi aceste țări spaniola și or avea câteva obiceiuri comune, însă… când vine vorba de cultură, am oarecare pretenții.

A, dacă credeți că doar noi, românii, suntem în stare să ne dăm în cap sau să ne evităm când ne vedem prin străinătate, aflați că și în Bogota – orașul celor pierduți, coreenii își fură unul altuia căciula din cap.

Interpretarea lui Song Joong-ki nu m-a dat pe spate. Poate pentru că și evoluția personajului său a fost fragmentată și greu de înțeles. În mod special nu m-a impresionat niciunul dintre actori. Apreciez totuși că din distribuție au făcut parte și actori internaționali, două dintre acestea fiind chiar din Columbia, și n-aveți să credeți, dar s-au născut fix în Bogota: Cristal Aparicio și Juana del Río.

Deși rămân cu un gust amar după ce am văzut acest film, pot spune că Bogota m-a învățat două lucruri: doar gândacii rezistă până la final și că, atunci când ajungi sus, să n-ai încredere în nimeni. Chiar și umbra ta te poate trăda.

Filmul e disponibil pe Netflix, dar și pe celelalte site-uri ce se ocupă cu traducerea filmelor/serialelor asiatice, durează o oră și 39 de minute. Vă doresc spor!