În această lună, în ziua a noua, Pomenirea Sfântului Mucenic Polieuct.

Polieuct și Nearh au fost doi ostași, buni prieteni între ei, în zilele împăratului Deciu, la anii 250. Locuința lor era în Meletina, cetatea de căpetenie a Armeniei. Credința lor era deosebită: Nearh era creștin, iar Polieuct, cu toate că era păgân, avea însușiri de creștin și mare înclinare să ajungă creștin. Împăratul a dat poruncă foarte aspră împotriva creștinilor. Această poruncă a tulburat adânc pe Nearh, nu de teama chinurilor, ce-l amenințau, ci de teama ca nu cumva prietenia lui cu Polieuct să se rupă, sau să se răcească, din pricina acestei porunci, care amenința cu pedepse pe creștini, și făgăduia daruri și cinste celor ce rămâneau păgâni, sau se întorceau la credința păgână. Nearh era atât de amărât, încât Polieuct, aflând pricina amărăciunii lui, și-a deschis inima, spunându-i: „nu te teme că porunca împăratului are să ne despartă; în noaptea aceasta am văzut pe Hristos, la Care tu te închini; El m-a dezbrăcat de haina mea murdară și m-a îmbrăcat cu una luminoasă, m-a urcat pe un cal înaripat și mi-a zis să-I urmez Lui. Această vedenie m-a hotărât cu totul să fac ceea ce gândeam de mult; căci numai numele de creștin îmi lipsește. Ai băgat de seamă că ori de câte ori mi-ai vorbit de marele vostru Mântuitor, eu te-am ascultat cuviincios; și ca atunci când mi-ai citit viața și învățăturile Lui, am rămas uimit de sfințenia faptelor și cuvintelor Lui? O, Nearh, dacă m-aș crede vrednic să merg la El, fără să-I cunosc tainele și fără să fiu bogat, ai vedea izbucnind dorința pe care o am să mor pentru slava Lui și pentru întărirea veșnicelor lui adevăruri!” Nearh l-a lămurit spunându-i că tâlharul cel cuminte, de pe cruce, a dobândit grabnic cerul, fără să fi fost botezat. Auzind aceasta, Polieuct, plin de râvnă, a smuls porunca împăratului, a scuipat-o, a rupt-o în bucăți și a aruncat-o în vânt; și văzând idolii pe care păgânii îi duceau spre altare, la închinare, i-a smuls de la cei ce-i purtau, i-a aruncat la pământ, și i-a călcat în picioare. Toată lumea, împreună cu Nearh, prietenul său, a rămas uimită de această faptă neașteptată.

Felix, care era socrul lui Polieuct și care avea împuternicire de la împărat să prigonească pe creștini, a văzut cu ochii lui ce a facut ginerele său și s-a îndurerat văzându-și pierdute nădejdea și sprijinul familiei sale. De aceea, Felix a încercat să zdruncine statornicia lui Polieuct, întâi cu vorbe frumoase, apoi cu amenințări și la urmă cu lovituri peste față, date de călăii pe care îi avea. Dar nu a ajuns la nici un capăt. Și atunci Felix a trimis pe fiica sa, Paulina, soția lui Polieuct, cu nădejdea că lacrimile ei vor avea mai mare putere asupra bărbatului său, decât meștesugirile și asprimea tatălui. Dar nimic n-a dobândit nici prin fiica sa; ci, dimpotrivă, tăria lui Polieuct a adus la credința creștină pe mulți păgâni. Și atunci Felix, nemaiavând ce face, a dat porunca să i se taie capul. Și Sfântul mucenic Polieuct, fără alt botez decât cel al sângelui său, s-a dus să ia în stăpânire mărirea pe care Dumnezeu a fagăduit-o tuturor acelora care se vor lepăda pe sine, pentru numele Lui.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Eustratie, făcătorul de minuni.

Acest cuvios părinte a fost din satul cu numele Vitiani, așezat în ținutul Tarsiei, din țara optimaților; părinții lui se numeau Gheorghe și Megheta: și aveau multă avere. Fiind bine crescut și învățat de părinții săi, când a împlinit vârsta de douăzeci de ani, a fost cuprins de dragostea dumnezeiască. Pentru aceasta, lăsându-și părinții, s-a retras în muntele Olimpului și s-a dus la Mănăstirea Avgarilor în care străluceau prin sihastrie și viața îmbunătățită Grigorie si Vasilie, unchii săi după mamă. Fiind primit de unchii săi, Evstratie a fost tuns în monahism. Deci dobândind ceea ce-și dorise, slujea tuturor fraților cu inima bucuroasă și cu smerita cugetare; nu era stăpânit de nici un gând lumesc; nu avea decât o haină de păr și o pătura, pe care se culca, acolo unde găsea loc să se odihneasca puțin, căci nu avea loc anumit pentru somn. Se spune că, după ce s-a făcut monah, n-a dormit niciodată cu fața în sus, nici pe partea stângă, în cei șaptezeci de ani cât a sihăstrit. Săvârșindu-se din viata egumenul mănăstirii, s-a încredințat acestui mare Evstratie egumenia, pe care a primit-o, lăsându-se înduplecat de rugamintea fraților.

Iar în acel timp, Leon cel cu numele de fiară, adica Armeanul, întorcându-se biruitor de la războiul împotriva bulgarilor, s-a sculat împotriva evlaviosului împărat Mihail Rangavi, Curopalatul, l-a legat, l-a lipsit de femeie și de copii, l-a tuns călugar și l-a surghiunit în ostrovul Protis de lângă Constantinopol. Nelegiuitul acesta, Leon, se silea să înnoiască iarăși eresul necinstirii de icoane, care de mulți ani era stins. Atunci toți creștinii au fugit părăsindu-și casele. Atunci și acest cuvios Evstratie, la îndemnul marelui Ioanichie, cel din Olimp, și-a lăsat mănăstirea și s-a dus în patria sa. Iar când Biserica și-a reluat strălucirea de mai înainte prin ridicarea și cinstirea sfintelor icoane, sub împărăția lui Mihail si a Teodorei, în anii 842, atunci purtătorii de biruință părinți, întorcându-se la mănăstirile lor, s-a întors și sfântul Evstratie la mănăstirea sa.

El toata ziua se ostenea cu frații, la muncile cele trupești, iar noaptea o petrecea cu nedormire și cu îngenuncheri. Și nu numai aceasta, ci și când se citea și se cânta Canonul, fericitul acesta intrând în sfântul altar, stă de la început până la sfârșit, zicând cu umilință întru sine: „Doamne miluiește-ne”. Și minunile câte s-au făcut de el, nu este cu putință să se scrie, fiind foarte multe la număr. Aceste minuni erau semn preaadevărat ca el a bineplăcut lui Dumnezeu.

Iar când i s-a apropiat sfârșitul, a chemat pe toți ascultători și monahii și le-a zis: „Fraților și părinților, vremea vieții mele a luat sfârșit, deci, fiii mei iubiți, păziți făgăduința sfintei schime ce ați primit, știind că lucrurile de față sunt vremelnice și deșarte, iar cele viitoare sunt veșnice. Deci, sârguiți-vă, fiii mei, ca să vă învredniciți părții celor mântuiți”. Acestea zicând, s-a închinat, a înălțat mâinile și ochii către cer și a zis: „Doamne, în mâinile Tale pun duhul meu”. Și îndată a adormit somnul odihnei. A trăit nouăzeci și cinci de ani.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.