Încă din vară am tot căutat persoane care să dorească să-mi împărtășească trăirile lor din timpul Revoluției. Oamenii nu par a dori să vorbească despre acest subiect, deși unii au fost chiar în mijlocul luptelor, închiși în Palatul Comunal din Buzău și păzind cu arma în mână pe șefii vremii, în timp ce alții…: „Eh, da’, ce pot să-ți spun eu… că n-am fost acolo?”

Și totuși, printre aceștia s-a găsit cineva care să-mi spună cum a trecut pe lângă Revoluția din București. Vă las mai jos mărturia dumnealui:

„Tăiasem porcul recent, iar părinții m-au trimis la București la rudele noastre ca să le duc carne și preparate din carne de porc. Am plecat de dimineață cu trenul, dar nu auzisem nimic despre ceea ce se întâmpla în capitală. În tren era liniște. Nimeni nu scoate un sunet. Așa că pot spune că am călătorit normal.

Odată ajuns la București, am coborât la Gara de Nord. Și aici era liniște. Am luat-o încet, pe jos, pe Calea Victoriei, pentru că acolo stătea nașa, într-un bloc la etajul 1. Când am ajuns în fața apartamentului, am sunat la ușă, dar nimic. Am mai așteptat puțin și am sunat din nou. Nimic! Am mai încercat și a treia oară, dar fără succes. Mi-am zis că nu e acasă, așa că am coborât scările și am ieșit din bloc.

M-am îndreptat spre Piața Amzei, iar aici am văzut alimentara deschisă, dar pe nimeni stând la coadă. Mi s-a părut bizar, dar cu toate acestea am intrat. Aici găseai absolut orice, în timp ce în Buzău, nu cred că ai fi putut găsi în vreo alimentară nici pe jumătate din ce era acolo. Am cumpărat de acolo două batoane de salam și am părăsit alimentara.

Îți reamintesc că aveam deja greutate și, dacă la început mergeam încet, acum mergeam și mai încet. Următoarea oprire era Piața Romană, pentru a lua metrou spre Șincai. Acolo stătea o soră de-a tatălui meu. Și cum mergeam eu nepăsător, pe partea opusă a trotuarului treceau oamenii ce se țineau de brațe și în plină zi îl înjurau în gura mare pe Ceaușescu. Nu mi-a venit să-mi cred auzul. Îți era frică în acea perioadă să faci asta, până și la o beție, de față cu tovarșii tăi, de teamă să nu care cumva să vină securitatea și să te bage la pușcărie. Iar acum… oamenii nu se mai fereau de nimeni. Din spatele meu venea miliția, dar cei de pe celălalt trotuar nu se potoleau. Credeam că voi fi martorul unei arestări. Așa că am întins pasul spre gura de metrou.

M-am urcat în metrou și mi-am văzut de treabă. Când am ajuns la sora mai mare a tatei, la Șincai, am găsit-o și pe nașa aici, care, extrem de mirată, m-a întrebat „de unde vin?” I-am spus că de la dânsă.

„Și ce era pe acolo?”

„Păi, ce să fie?! Mai nimic, doar că lumea a început să-l înjure și să-l blesteme pe Ceaușescu, dar pentru mine e încă un mister de ce nimeni nu se ferește de poliție și nici de armată, pentru că milimetric au trecut pe lângă ei, dar…”

„Mamă, a fost Revoluție! Ceaușescu a plecat. Ceaușescu a fugit.”

„Păi, unde să fugă, bre? Că eu am venit în dimineața asta cu trenul și n-am auzit nimic. Era liniște în vagoane.”

„Nu, mamă! Ceaușescu a fugit cu elicopterul. A plecat!”

Bine, între timp, nașa a telefonat acasă la Buzău și a certat-o pe mama pentru că m-a trimis în mijlocul Revoluției la București.

Am rămas surprins de ceea ce auzisem. La Buzău nu se știa nimic în momentul în care am plecat de casă, îți repet acest lucru. Am rămas în casă. Nu-mi mai aduc aminte dacă ne-am uitat la televizor să vedem Revoluția, dar știu că la ora 1 dimineața a venit unul dintre unchii mei acasă. Iar când a dat cu ochii de mine, mi-a spus: „Ce faci? Hai că se trage pe la Sala Dales. Hai să mergem să vedem și noi!”

I-am răspuns scurt că nu doresc să merg. El s-a dus. Și, da, s-a întors înspre dimineață, dar nu a avut ce să-mi povestească pentru că a stat mai mult ascuns de frica gloanțelor.”

Poate că nu e povestea pe care ați fi dorit să o citiți, dar este mărturia unui om care a trecut întâmplător pe lângă Revoluția din decembrie 1989.

Sursa foto: Facebook