Privind războiul și revolta, m-am simțit ca și cum aș fi stat de față atunci când Sadoveanu a scris „Hanul Ancuței”.

Dacă nu sunteți familiarizați cu tematica povestirii în povestire, vă spun că în România, Sadoveanu a implementat această metodă, iar „Hanul Ancuței” este o carte ce cuprinde mai multe povești (de fapt, aceeași poveste), dar spusă și respusă din mai multe puncte de vedere, fiecare personaj menționând sau descriind ceea ce i-a plăcut, ce l-a înspăimântat sau ceea ce l-a lăsat cu gura cască în drum spre han. Tot așa m-am simțit și eu urând mult lăudatul film „Război și revoltă”.

Poate că mai marii critici l-au ridicat în slăvi, dar pentru mine, acest lungmetraj a fost o varză de Bruxelles. Cred că am mai repetat și în recenziile trecute că nu oricine poate mânui cu măiestrie tehnica povestirii în povestire. În filmul de față, aceasta îl face pe spectator să devină confuz. Nu știe dacă se află în prezent sau în trecut (mai ales după prima oră din film); de asemenea, nu știe cine îi povestește cele întâmplate, ci doar poate să bănuiască.

La sfârșitul filmului apare un personaj pe care toată lumea îl credea mort. Nimeni nu știe cum a înviat, cum a fost salvat… din moment ce el figura decapitat. Nu mai folosiți tehnica povestirii în povestire dacă nu știți să o puneți în aplicare așa cum trebuie.

Temele principale ale filmului ar fi trebuit să fie: sclavia, o știm pentru că fiecare popor în parte a avut-o în istoria sa, și războiul. O, Doamne, câte războaie nu am purtat noi?! Dar, aici, scenaristul a ales să le suprapună și să creeze o confuzie în mintea unui personaj principal. Proastă idee! A creat confuzie și în mintea urmăritorilor! Cred că era mult mai ușor dacă împărțea mult mai bine părțile filmului sau dacă alegea un cadru, la fel ca în „Hanul Ancuției”, unde unul dintre personaje sau mai multe povesteau respectiva întâmplare din punctul fiecăruia de vedere.

Cu ce am rămas după ce am văzut filmul?

Coreea și Japonia nu s-au suportat niciodată, cel puțin așa denotă lungmetrajul. În prezent au mai multe conflicte, dar par că trec cu brio peste ele sau poate că fac acest lucru de față cine știe?!

Un sclav rămâne loial până la moarte, la fel ca un câine, nu contează câte pedepse îi aplică stăpânul. E trist! Deși s-a încercat repararea acestui lucru, spre final nu prea a reușit. Aș fi dezvoltat puțin mai mult relația de prietenie dintre nobil și sclav, ba chiar i-aș fi dat ceva giruri celui pe care-l consideram prieten și care m-a învățat să lupt, dar se pare că s-a mers mai mult pe familie, pe egoism, iar aceste sentimente au fost prost portretizate.

Împăratul care domnea în timpul invaziei japonezilor mi s-a părut extrem de slab. Nu am văzut eu drame și filme istorice multe, dar acest individ a fost sub orice critică. Nu tu o luptă, nu tu un plan de atac, nu tu nimic, ci pe final, tam-nesam, ne spui că ai o „brigadă de japonezi” și că-l vei căuta pe „demonul în mantie albastră”. Aolo, e o prostie! Cum să te încrezi în dușman? Cum să-l pui pe dușman să-ți vândă adversarul, iar pe cei ce ți l-au adus pe tavă să-i decapitezi?!

Filmul Război și revoltă este bun doar dacă vreți să vă pierdeți două ore din viață efectiv degeaba! Eu, una, nu-l recomand! A, dacă sunteți curioși, îl găsiți pe Netflix.