În jurul Vulcanilor Noroioși s-au format mai multe legende, însă cele mai cunoscute sunt: legenda balaurului cu șapte capete, Poarta Iadului și Gardianul Vulcanilor Noroioși (aceasta este legenda Pâclelor Mari), însă astăzi vorbim doar de cele mici… deci… o vom exclude din calcul.

O legendă trebuie să aibă la bază un sâmbure de adevăr, iar cum România a fost mereu cotropită și împărțită în trecut de popoarele păgâne, probabil pentru a-i ține pe dușmani la distanță, un localnic a decis să inventeze legenda Porții Iadului. Conform acesteia, „lava” care iese la suprafață, aruncată de presiunea sulfului și a fosforului din subteran, ar fi sufletele ce-și caută eliberarea din infern.

Dacă ne legăm de Drumul Vinului, ciudat, dar, da și acesta trece pe la Vulcanii Noroioși, legenda balaurului cu șapte capete pare una mai accesibilă și mai ușor de înțeles.

Legenda spune că acest ținut era terorizat, în trecut, de Balaurul cu șapte capete.

Balaurul distrugea recoltele și casele țăranilor și scuipa flăcări peste păduri și câmpii, pârjolindu-le.

Arbanașu, fiul Doamnei Neaga și al domnitorului Mihnea Turcitul, a decis să înfrunte Balaurul. S-a pregătit de luptă, a încălecat pe un cal alb și a pornit să caute Balaurul.

Cu sângele clocotind în vene și nerăbdător să-și arate curajul în luptă, voinicul trece prin Valea Pârului, Berca, Dimiana, Mărgăriți și ajunge într-un sat, unde un bătrân îi spune că balaurul se ascunde în spatele unui deal. Arbanașu pornește spre deal și, în timp ce urcă, giganticul Balaur se arată, împroșcând foc și pară prin toate cele șapte guri. Arbanașu se luptă cu el, se ferește de flăcările ucigașe și, când prinde momentul, se repede spre Balaur, scoate paloșul și îi retează acestuia unul din cele 7 capete. Sângele negru al Balaurului țâșnește peste deal și peste câmpie, iar peisajul se schimbă radical. Profitând de momentul de slăbiciune, voinicul îi mai retează încă un cap, iar Balaurul se ascunde sub pământ.

Sângele lui negru pătrunde prin scoarța pământului și iese la suprafață, iar solul arată așa cum îl vedeți și în ziua de astăzi.

Așa că pașiți cu grijă, să nu treziți balaurul din adâncuri.

Și totuși… mitul e mit! Nicio poveste și niciun artist nu ar putea reda frumusețea locului. Da, da, e doar nori ce ți se pare așa de frumos la asta?! Totul! E un „noroi” așa cum zic unii, care va schimba locul de la o săptămână la alta. Se mai formează noi șanțuri, iar peisajul pare schimbat cu totul, aproape că nu-l mai recunoști.

Dacă vei merge să vizitezi vulcanii în cele 4 anotimpuri, ai să descoperi mereu ceva nou: ba dau semne că ar seca (vara), ba că sunt foarte activi (primăvara și toamna după ploaie), iar iarna… ei, bine, ar fi un tablou spectaculos de văzut zăpadă și noroi.

Când am vizitat azi acest loc, mi s-a părut un deșert ceva mai special, pentru că avem acele conuri vulcanice care aruncă noroi în miniatură. Cum e să vezi, în mijlocul nimicului, unde totul e plin de „praf și noroi”, munții, verdeața, cerul safiriu și pădurea arămie a toamnei?

Da, vântul bate cu putere. Până și el încearcă să-ți spună una dintre legendele uitate ale locului. Cum să nu fie frumos? Cum să nu-ți încarce bateriile acest loc? Tot ce trebuie să faci e să urci și să cobori. În acea pustie nici măcar gândurile tale nu se mai aud. E o lume nouă, o lume de basm, iar tu ești personajul principal. De tine depinde dacă povestea va avea un final fericit sau nu.

Simt că tot aud: „dar e noroi, cum ar putea fi cineva atras de așa ceva?” Da, e noroi, dar e unic în lume. Sunt foarte puține țările care se pot mândri că au așa ceva! Iar Buzăul se poate mândri cu „noroiul Pâclelor Mici”, pentru că sunt unice. Nicăieri în lume nu se mai află astfel de Vulcani Noroioși în miniatură.

Și din urât poate să iasă ceva frumos. Dacă Arghezi a reușit cu „Flori de mucegani”, noi de ce nu ne-am promova județul folosind Vulcanii?

Pâclele Mici au atras mulți turiști ce nu sunt buzoieni. Ei au fost fermecați de unicitatea locului și chiar au ajuns să-i dedice expoziții de fotografie, ba chiar și conferințe în încercarea de a promova această parte a Geoparcului UNESCO Buzău.

Mereu m-au fascinat locurile acestea speciale. Da, „e doar noroi”, dar alții din pietre inventează povești și adună turiști, iar noi nu ne dăm seama ce frumuseți avem. Vă las cu pozele, căci săracele mele cuvinte nu vă pot convinge, însă fotografiile vor vorbi de la sine.