Nu mai știu dacă am poze, dar îmi memorie îmi vor rămâne mereu vii acele amintiri. Timp de 3 ani, an de an, în perioada lunii octombrie, ba în jurul praznicului Sfintei (înainte de ziua în care este serbată Sfânta Parascheva) sau după (o zi distanță), plecam de la Buzău cu autocarul. Nu plecam de acasă până când mama nu se asigura că mă voi „înfofoli” bine. Și când mă gândesc că totul a început în 2016 de la o vorbă aruncată la un alt rând, ceva mai mic, de Sfinte Moaște.

În 2016, Buzăul s-a bucurat de prezența Sfinților Martiri Brâncoveni. Un prilej numai bun de a veni la Arhiepiscopie și de a sta la rând. Mi-am luat sora, mama și-mi aminte foarte bine că a mai mers și o prietenă cu noi, iar mama ei ni s-a alăturat atunci când a scăpat de la muncă.

Cum stăteam noi la rând, numai ce aud o femeie: „Am fost anul trecut la Sfânta Parascheva. Am stat la coadă. A mers repede. Da, știi că am plecat așa într-o doară…Mi-a venit acum ideea în cap, am sunat-o pe X (nu mai știu cum o cheamă) și i-am zis: „Hai, la Sfânta!”. „Când?”, „Acum!” Și ne-am trezit în gara din Buzău de unde am luat trenul până la Iași.”

Cum mi-a trecut această informație pe la urechi, cum mi-am tras prietena de mână și i-am zis: „Auzi, hai și noi anul ăsta la Sfânta! Câte ore am putea să stăm?”

„Hai, mey, Elena că nu mergem. E târziu deja…”

„Dacă doamnele au putut noi de ce nu?!” Am tot insistat eu stând acolo la rând. Prietena mea nu părea să aibă chef de așa o aventură, dar…cumva Sfânta ne-a chemat, pentru că în următoarele zile numai despre acest lucru vorbeam. Iar într-o zi mi-a dat mesaj și mi-a spus că s-a rezolvat vom merge la Sfânta cu autocarul. M-am bucurat ca un copil la auzul acestei vești.

Am plecat spre Iași în seara zilei de 14 octombrie. Nici nu aveam să știm ce ne așteaptă. Nu-mi mai aduc aminte ora la care am pronit din Buzău, dar știu că am ajuns în Iași la 00:00 și ne-am așezat liniștite la rând. Stâlpul cred că era 76 sau 74. Era pentru prima dată când vedeam așa ceva. Mă așteptam că voi sta la coadă, dar nu că va trebui să urmăresc niște stâlpi.

A fost o toamnă friguroasă. În primele ore n-am simțit vremea de afară. Încă trăiam euforia pelerinajului. Nu-mi era foame, nu-mi era sete și nici somn. Tot ce voiam era să ajung la Sfânta.

Pe margini (pe străzile alese drept traseu pentru pelerinaj), oamenii și-au pus în dreptul porților fel de fel de anunțuri: ceai cald, mâncare caldă sau în dreptul unor case stau câțiva vânzători ambulanți (asta în primul an, pentru că după au fost scoși). Eu n-am dorit ceai, dar una dintre prietenele mele, dorind să se încălzească puțin, deși trecuse doar o oră de când ajunsesem și ne pusesem la rând, a cumpărat un pahar, vrând să se încălzească. Surpriză: ceaiul era rece.

Cât timp ești acolo vei vorbi nu doar cu oamenii pe care-i ști, ci și cu cei pe care nu i-ai văzut în viața ta, pentru că Sfânta cheamă pelerini din toate părțile României și nu numai. Fiecare vine cu câte o problemă sau vine să-i mulțumească pentru că i-a ajutat. Am intrat în vorbă cu necunoscuți, am ținut rândul unora pe care îi vedem pentru prima dată, am mâncat de pe unde am apucat (hilar, nu?) Fix în acea mare de oameni ne redescoperim ca neam, ca nație. Românul e bun și da, e bun și cu ai lui fără să aștepte nimic de la nimeni.

În acel geruleț, pentru că temperatura deja era sub zero, voluntarii de la Crucea Roșie se plimbau pe lângă noi, ofereau ceaiuri calde, iar slujbele nu conteaneau. Timp de 7 ore, pentru că atât a durat să ajungem la Sfânta biserica nu a încetat a înălța rugăciuni către Dumnezeu și către Ocrtotitoarea Moldovei, dar și a României.

Și pentru că vorbesc despre prima dată la Sfânta, la 6:30, mă aflam lângă zidurile Catedralei. Îmi era frig. Înghețasem. Mâinile și picioarele îmi erau bocnă. Tremuram din toate încheieturile și deja mă vedem căzută, luată de ambulanță și dusă la spital…În Catedrală se citea acatistul acoperământului Maicii Domnului. Și-l știam, dar nu eram în stare să zic decât: „Bucură-te!” Gata! Simțeam că aici îmi va fi sfârșitul, și totuși…o voce îmi spune că nu mai e mult: „Acum facem stânga, mai facem o dată dreapta și suntem la Sfânta.” Am prins curaj și am continuat să merg. Când am dat cu ochii de icoane (alte tarabe de unde se puteau cumpăra fel de fel de obiecte bisericești) am uitat că am picioarele sloi și nu le mai pot mișca. Uitasem și că îmi e frig.

După alte zeci de minute am ajuns la Sfânta. Aveam în mână un fir de busuioc căpătat de la cineva: „Să lăsăm ceva la Sfânta!” Mi-a fost rușine că n-am reușit niciodată să-i cumpăr o floare ce să nu pară veștejită sau strânsă cu toată puterea la piept, însă cred că nu darul ci felul în care-l dăruiești e mult mai important, pentru că Sfânta e cu noi la orice stâlp, la orice pas…Și aude și vede și te ascultă încă de când ai pornit la drum spre ea. Ba chiar se îngrijește de tine, chiar de simți că-ți e frig și nu mai poți așa cum am simțit eu prima dată. Nu te lasă e acolo!

În fața mea mai erau două persoane, iar eu profit de ocazie, pentru a mă întoarce la prietenele mele: „Am reușit! Suntem aici! Sfânta e aproape!”

Iar paznicul din față îmi spune: „Nu vă bucurați acum…”

Când am auzit asta, aș fi dorit să-l întreb: „De ce? Tu, știi prin câte am trecut să ajung aici?” Însă, n-am apuca să ripostez, pentru că omul, ca și cum mi-ar fi citit gândul îmi spune: „Azi de dimineață, a ajuns la Sfânta o măicuță. A stat în ploaie toată noaptea trecută și când să urce la Sfânta…Sfânta nu a primit-o! Măicuța nu a putut urca.” Această veste m-a lovit în moalele capului. Eu sunt o persoană care nu am răbdare, mă enervez ușor, îmi trece la fel de repede, dar…nu pot spune că la rând am fost un îngeraș. „Stai să vezi că nici pe mine nu mă primește” , mi-am zis. Știam tot ce făcusem, însă tot îmi spuneam că trebuie să trec dincolo. Că nu pot să rămân așa. În ultimele secunde am făcut câteva rugăciuni scurte. Nu, nu din carte, ci cu propriile mele cuvinte. Iar când am pășit pe prima dreaptă am mai rugat-o încă o dată să mă primească. Doream să-i spun atâtea, dar mai mult îmi doream să mă ating de marginea raclei ei. Am continuat să urc, am primit binecuvântarea preoților și m-am atins de racla Sfintei. Am sărutat-o și când i-am pus mâna pe mâinile ei le-am simțit mai calde decât mine. Pentru câteva secunde am simțit că ceva m-a electrocutat, însă îmi aduc aminte perfect că am uitat tot ce doream s-o rog și că m-a prins de mână ca și cum mi-ar fi spus: „Grijile tale sunt acum ale mele!”, iar când am coborât de la Sfânta, tot corpul mi-a fost pătrus de o căldură inexplicabilă, de o liniște de neînchipuit și de o pace…Fizic nu mai simțeam oboseală. Aveam impresia că acum mă trezisem și-mi băusem și cafeaua.

Și, da în acel an Sfânta a avut gijă de mine. Am continuat să mai merg încă doi ani, iar orele de la coadă s-au lungit am stat 10 respectiv 13 ore. Apoi, a venit pandemia și pentru că nu mai puteam ajunge la Sfânta…am întrebat-o ce voi face, iar în 2020 la Buzău a ajuns unul dintre Sfintele ei acoperăminte.

Nu cred că am avut vreodată vreo rugăminte îndreptată către Sfânta și ea să nu-mi vină în ajutor.

Da, sunt „pupătoarea de ciolane” așa cum ziceți voi, șefă, însă eu știu că oricine ajunge la Sfânta la Iași, în preajma harmului, sau chiar și după, nu pleacă neajutat. Am stat 3 ani la acel rând. Am auzit atât de multe probleme, am văzut atât de mulți oameni cum împart cu tine mâncarea și chiar și o haină…își las orgoliul propriu pentru că și Sfânta a lăsat toate și a urmat lui Hristos.

Eu, prima dată când m-am întors de la Iași, pentru 3 zile am simțit o pace și o liniște de nedescris. Nu-mi trebuia mâncare, nu-mi trebuia nimic și am spus că lacrimi în ochi: „Doamne, așa se simțit Sfinții Tăi!” Pentru că tot citim prin pateric că nu știu ce Sfânt nu a mâncat atâtea zile sau nu a mâncat și nu a băut apă. E ceva mai presus de noi și e de neînțeles. Sper ca toți cei ce ajungeți pe acolo să aveți parte de acea pace și de acea liniște pe care și eu am simțit-o.

Și, da „Tatăl Nostru” îți face pielea de găină când mii sau milioane de voci la unison îl rostesc. Am fost acolo și știu ce înseamnă.

“Daca cred ca exista Dumnezeu si El nu exista, n-am pierdut nimic. Dar daca nu cred ca exista si El exista cu adevarat, atunci am pierdut totul.” (Nicolae Iorga)