Înălțarea Sfintei Cruci este cea mai veche sărbătoare închinată cinstirii lemnului Crucii pe care a fost răstignit Domnul. În calendarul ortodox Înălțarea Sfintei Cruci se serbează pe 14 septembrie, fiind mereu o zi de post, pentru că ne amintește de jertfa Mântuitorului pentru întreaga umanitate.

Înălțarea Sfintei Cruci ne aduce aminte de două evenimente majore din istoria Cinstitului Lemn:

1. Aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul și înălțarea ei solemnă în fata poporului de către episcopul Macarie al Ierusalimului, în ziua de 14 septembrie din anul 335;

2. Aducerea Sfintei Cruci de la perși, în anul 629, în vremea împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim, după care patriarhul Zaharia de Ierusalim a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630.

Istoria Sfintei Cruci începe în anul 335, atunci când, cu prilejul sfințirii bisericii Sfântului Mormânt (sau biserica „Ad Crucem”), ridicate pe Golgota la dorința împărătesei Elena, de către împăratul Constantin cel Mare, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de Sfânta Elena, mama lui Constantin. Deși sfințirea a avut loc pe data de 13 septembrie, sărbătoarea liturgică a Înălțării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie.

Însă până la evenimentul din anul 335, e necesar să amintim alte două momente relevante pentru istoria Sfintei Cruci.

În anul 312 în timpul războiului dintre Roma și Bizanț, Constantin, împăratul Bizanțului a avut o revelație înaintea bătăliei de pe râul Milvius, lângă Roma: i s-a arătat pe cer un șir de nori sub formă de cruce, iar de jur-împrejur scria sub formă de stele „In hoc signo vinces”, adică „sub acest semn vei învinge”. Văzând acest semn ceresc, Constantin a ordonat crearea unui steag cu semnul crucii, sub care, a doua zi armata lui Maxențiu a fost zdrobită, Constantin a fost proclamat Imperator, iar Caesar a devenit conducător suprem al Imperiului Roman.

Ca urmare a acestei revelații de la Milvius, Constantin s-a botezat, a îmbrățișat creștinismul și i-a ajutat pe credincioși, atât cu legi cât și material.

La rândul ei, Împărăteasa-mamă Elena, se hotărăște să meargă la Ierusalim, pe urmele Mântuitorului, atât sub imboldul convingerilor sale religioase dar și a experienței fiului său. Acolo, pe Golgota, se spune că a descoperit crucea cu tot cu piroanele metalice pe care a fost răstignit Iisus.

De asemenea, identificarea Sfintei Cruci s-ar fi realizat printr-o altă minune: pe data de 14 septembrie 325, o văduvă decedată a fost atinsă de cruce și a înviat, Împărăteasa a sărutat crucea, Patriarhul Ierusalimului, Macarie, a ridicat crucea deasupra amvonului, iar mulțimea prezentă a strigat „Doamne, miluiește !”. Astfel s-a produs Aflarea Sfintei Cruci.

Istoria Crucii continuă cu anul 615, când regele persan Cosroe Parviz cucerește Ierusalimul, îl jefuiește de comorile sale cele mai de preț și fură și relicva Sfintei Cruci. A urmat un război crâncen, iar în anul 629 Împăratul Heraclie al Bizanțului recuperează Crucea și o aduce din nou la Sfântul Mormânt.

În perioada 634-635, lemnul sfintei cruci a fost dus în procesiune de la Ierusalim la Constantinopol și înapoi, un obicei care se păstrează și în zilele noastre.

Astfel, bucăți din lemnul crucii au rămas la Constantinopol, dar câteva au fost duse și la Roma.

Istoria Semnului Sfintei Cruci

Semnul crucii a fost folosit încă din vremea Bisericii primare, atât în cult cât și, din când în când, ca semn de recunoaștere, de apartenență la comunitatea creștină, ca un semn de prietenie într-un anumit sens, din cauza persecuțiilor împotriva creștinilor. Prima referință cunoscută la semnul Crucii apare în scrierile lui Tertullian (cca. 160-225 d.Hr.), care afirmă despre creștini că „la fiecare pas și la orice mișcare, când intră sau ies, când ne punem hainele și încălțămintea, când mergem la baie, când stăm la masă… în toate lucrările noastre zilnice ne însemnăm pe frunte cu semnul” (De Corona, 3). Regăsim la Sfinții Părinți o mulțime de referiri la semnul crucii și de îndemnuri de a-l folosi oricând este posibil.

Pare totuși relativ evident că modul cel mai răspândit de a face semnul crucii era de a se însemna doar pe frunte mai degrabă decât pe toată partea de sus a corpului. Prima atestare scrisă a acestei forme extinse apare în viața Sfintei Nina, evanghelizatoarea Georgiei, în secolul al IV-lea sau al V-lea: „Sfânta Nina a început să se roage îndelung lui Dumnezeu . Apoi a luat crucea (de lemn) și a atins cu ea capul, apoi picioarele și umerii reginei, făcând semnul crucii (asupra ei) și de îndată a fost vindecată” (Studia Biblica, V, 32).

O altă modalitate de a explica extinderea Semnului crucii este de a arăta că, după ce împăratul Constantin a dat Edictul de la Milano în anul 313, care punea creștinismul în rândul religiilor legal acceptate (religio licita), creștinii s-au simțit mai liberi să-și facă semnul crucii într-un mod mai deschis și mai amplu.

În Biserica Romano-Catolică, direcția semnului crucii, care inițial era de la umărul drept la cel stâng (cum este până astăzi în Ortodoxie) a fost schimbată în secolul al XIII-lea de către Papa Inocent al III-lea (1198-1216), care a hotărât ca semnul crucii să fie făcut cu trei degete, de la frunte la piept și de la umărul stâng la cel drept. Această decizie a fost luată după Marea Schismă între Biserica din Răsărit și cea din Apus, ca urmare a ostilității dintre conducătorii celor două părți (Papa de la Roma și Patriarhul din Constantinopol se excomunicaseră reciproc).

Sursa: pravila.ro