Am reușit să obținem o victorie nesperată în fața selecționatei Lituaniei.

Meciul l-am început destul de bine în minutul 4 deschideam deja scorul prin golul lui Mihăilă, după care ne-am băgat cu capul la cutie și i-am cam lăsat pe lituaniei să controleze jocul. Pe la jumătatea primei reprize Lituania avea 55% posesia balonului în timp ce noi abia dacă mai ajungeam în careul advers.

Da, am mai avut o fază, dar șutul a trecut la vreo două metri de vinclul porții adverse. Cu scorul de 1 la 1 s-a intrat la vestieare.

După pauză am sperat ca selecționerul României, Mircea Luceascu să facă minuni, însă repriza s-a deschis cu un gol al Lituaniei. De această dată ne-a salvat varul, care a dat verdicul: fault la portar. Mingia se afla deja în mâinile lui Târnovan.

Răsuflăm oarecum ușurați. Aveam și noi un atac periculos cu Hagi, da, băiatul ăla de mai mereu e comparat cu tac-su, dar care face ce face și ne aduce câte un penalty salvator. Da, și în acest meci, după o examinare atentă la var…arbitrul decide: România primește lovitură de la 11 metri. Cine își va asuma riscul? Răzvan Marin! Băiatul ăsta îmi dă mereu palpitații când vine să bată lovitura de pedeapsă. Mi-aș dori să nu trebuiască să văd faza, însă fiind de mică microbistă…curiozitatea nu mă lasă, iar mai apoi sunt și comentatorii…

Răzvan marchează! Suntem în delir. Doar că șoc și groază mai bâșbâim puțin mingea prin careau, însă cumva recuperăm și Alibec îl trimite pe Mitriță în fața porții….Scorul devine 3 la 1 pentru România.

Am mai avut o ocazie, însă nimeni nu a înțeles de ce Stanciu nu i-a pasat lui Alibesc…Oricum scor final România – Lituania 3 la 1. Am reușit și de această data.

Acum…ca o notă de subsol: mi-ar plăcea ca și atunci când dăm sau luăm gol (mai mult aici) să stăm „călare” pe adversar. Să ne dorim să câștigăm, să dăm totul….să lăsăm individulaismele căci nu prea ne ajută în joc…iar pasele alea înapoi inutile mă exasperează. Știu că suntem încă o echipă în formare, însă aș dori să văd că de la un meci la altul evoluăm și că lăsăm în urmă „vechile” obiceiuri ce ne trag în jos.

Mă voi afla mereu în tabăra celor ce susțin echipele României, chiar dacă sorții nu sunt de partea noastră sau nu avem p zi bună…

Câteodată poate că ne dorim prea mult și uităm că…țara nu le oferă nimic, dar părinții lor fac n sacrificii pentru a-i vedea jucând în tricoul naționalei. Noi, românii visăm cu ochii deschiși. Ne dorim să fim văzuți, respectați, recunoscuți și de cei din celelalte țări. Nu voim să fim o glumă, ci o forță! Iar dacă aruncăm un ochi în istorie (evitând partea cu trădările, chiar dacă fac parte din neamul nostru și nu le putem schimba), chiar am fost una. Avem valori, avem talente, avem cam tot ce ne trebuie, însă ne lipsește un „deschizător de joc”.

#HaiRomânia!

Sursa foto: Naționala de fotbal al României