În tradiția populară, toamna începe de la Sfânta Maria Mică, 8 septembrie și durează până la Sfântul Nicolae, 6 decembrie.

Când tună toamna târziu, se zice că Sfântul Ilie se întoarce acasă cu carul plin de păpușoi (porumb).

Cea mai frumoasă legendă a toamnei este chiar povestea frunzei ruginii. Se spune că într-o zi se năpusti un vânt puternic, de spărgea verestrele oamenilor și ridica în slavă hârtiile și praful de pe drum. Frunza stejarului, hotărâtă să afle ce este cu vântul rece, care se stârnise, prinse curaj, și-l întreabă pe tatăl său:

– Dragă tată, ce este toamna?

Stejarul îi răspunde: – Toamna este a treia fiică a anului, ce coboară din înaltul cerului să-și așterne trena ei de culoare galben-brun-arămie, trena fiind voi, frunzele, care veți așterne un covor de rugină peste întreaga natură. De cum sosește de pe dealuri, începe a stropi în jur cu mânunchi de ciumăfăi, de unde și culoarea simbolică de toamnă. Atunci, Soarele coboară spre asfințit. Răcoarea curpinde întinsul și deodată sămânța se va scutura, frunzele îngălbenite se vor desprinde de pe ramurile copacilor și se vor cufunda într-un somn adânc pentru totdeauna. Bruma rece și vântul șturlubatic sunt prietenii nedespărțiți ai toamnei. Împreună vor sălta frunzele, până în înaltul cerului, iar apoi, le vor lăsa din nou pe pământ. Voi vă veți apleca în fața Toamnei, părăsindu-vă definitiv tatăl care v-a susținut atâta timp în adierea vântului slab. Asta e legea naturii și trebuie respectată. Pentru oamenii vrednici, toamna este o binecuvântare, fiindcă e plină de roade.

Cum termină stejarul de povestit, se uită pe dealuri și frumoasa toamnă se apropia.

Fructele îi țineau trena, în calea ei se așezau frunze, miresmele de crizanteme o însoțeau ca un abur. Fericită că a aflat ce este toamna și mai ales că face parte din alaiul ei, frunza de stejar ruginii pe loc și pleacă spre veșnicia ei.