Născut la Ioanina, din părinți pioși, în anul 1800, Sfântul Arsenie a rămas orfan la vârsta de nouă ani și a fost luat în grijă de Ieromonahul Grigorie, directorul școlii din Kydonia, în Asia Mică. În ultimul an de studiu a fost prezentat Părintelui Daniel de Zagora, unul din cei mai renumiți părinți spirituali ai epocii, și care se atașase de el.

Cum Daniel hotărâse să se retragă la Muntele Athos, tânarul său discipol îl ruga să îl ia cu el, în ciuda regulamentului care interzicea intrarea adolescenților în Sfântul Munte. Înaintind grabnic în virtuțile nevoinței, smereniei și ascultării, i se dădu Mantia îngerească sub numele de Arsenie.

După șase ani, cei doi oameni ai lui Dumnezeu au fost constrânși să părăsească Sfântul Munte, din cauza tulburărilor și disensiunilor cauzate de controversa privind colivele și deasa împărtășanie .

Această persecuție împotriva apărătorilor tradițiilor apostolice se întoarse însă în favoarea lor, deoarece, exilați în diferite regiuni din Grecia, mai ales în insule, Colivazii au suscitat trezirea populației la viața spirituală, și ea a rămas sensibilizată până în zilele noastre.

Cei doi Sfânti se instalară mai întâi în Mănăstirea Pendeli în Atica. Dar Revoluția fiind pe punctul de a izbucni și Daniel având premoniția că mănăstirea avea să fie distrusă de către turci, cei doi găsiră refugiu în arhipelagul Cicladelor. La Paros ei fură întâmpinați frățește de Igumenul Mănăstirii din Longovarda, Filotei, care îi trimise la renumitul predicator Chiril Papadopulos, ce își avea reședința în Mănăstirea Sfântul Antonie împreună cu alți călugări atoniți din partida Colivazilor. La cererea locuitorilor insulei Folegandros, care doreau să primească instruirea de care nu se puteau lipsi, Arsenie fu făcut Diacon și numit institutor.

Sarcinile ce-i reveneau nu se limitau la predarea limbii grecești ci el făcea mai ales efortul de a inspira elevilor săi respectul față de poruncile lui Dumnezeu și dragostea pentru virtute. Daniel spovedea pe adulți, iar Arsenie îi învăța pe copii, moravurile populației se schimbară astfel repede și atinseră un înalt nivel de calitate morală. Când la o vreme Daniel își simți sfârșitul aproape, el își sfătui discipolul să îi poarte trupul la Sfântul Munte și să își petreacă restul zilelor în pace și contemplație divină, pentru a se pregăti revederii lor în Ierusalimul celest.

Din nou orfan, dar încrezator în ocrotirea lui Dumnezeu, Arsenie se despărți de credincioșii săi cuprinși de plâns și se îmbarcă plecând spre Muntele Athos. Făcu o haltă la Paros, pentru a saluta pe Părintele Filotei și a preacinsti mormâtul Părintelui Chiril, de curând decedat în micuța Mănăstire a Sfântului Gheorghe. Dar acolo, fu nevoit să cedeze insistențelor discipolilor defunctului și hotărî să rămână în această mănăstire.

Ducea o viață demnă de marele Arsenie : munciind doar cât să se mențină în viață, nedormind decât trei ore pe noapte și rămânând în rugăciune tot restul timpului. Progresele pe care le făcea în arta ascezei suscitară admirația generală și, contrar voinței lui, fu pus Preot și Duhovnic de către Mitropolitul Cicladelor.

Chemat de Providență spre a instrui poporul, el prefera întotdeauna ca faptele sale să-i devanseze vorbele și se arăta drept un model viu al desăvârșiri evanghelice. Când se ținea în Altar Sfânta Liturgie, semănă cu un Înger radiind, iar lacrimile sale îi aduceau la pocaință pe toți cei prezenți. Asemenea virtuți atrăgeau către el, pentru a se spovedi, nu doar creștinii din Paros ci și pe cei din alte insule și din diferite orașe ale Greciei, precum și călugări din Muntele Athos și din alte mănăstiri.

El îi primea pe toți cu dragoste și dădea dovadă de un fin simț al discernământului pentru a le procura remediul care convenea suferințelor lor spirituale. La moartea Igumenului, călugării îl aleseră în unanimitate pentru a-i succeda. Dar Sfântul constată la scurt timp că această sarcină îl împiedică să își îndeplinească așa cum se cuvine datoria de pastor, de aceea demisionă și se dedică în exclusivitate rugăciunii și spovedaniei. El era părintele spiritual al Mănăstirilor din Longovarda, Sfântul Gheorghe și al Schimbării la Față ; iar când se ducea de la una la alta, pe spinarea unui catâr, își ascundea fața cu un < koukoulion > (voal care acoperă capul călugărilor și care simbolizează consacrarea lor întru Dumnezeu), pentru a nu se lăsa distras din rugăciunea sa neîncetată.

Î afară suferințelor voluntare ale ascezei, Sfântul Arsenie mai suferea și necazuri din partea unor notabili ai insulei și chiar din partea Mitropolitului, care îl suspendă provizoriu din funcțiunile sale sacerdotale. El se bucură totuși, asemeni Sfântului Pavel (II Corinteni 7 :4), în aceste frământări și se ruga pentru vrăjmașii săi.

Suferii astfel din cauza tulburărilor și dezbinărilor survenite între măicuțele de la Mănăstirea Schimbării la Față, într-atât încât, se hotărî să le lase în reavoința lor. Dar pe drum, el întâlni pe Marele Mucenic Gheorghe care îl imploră să mai suporte păcatele și patimile fiilor săi spirituali, așa cum Hristos suportă păcatele tuturor oamenilor, iar Arsenie se întoarse în mănăstire. Pentru insula Paros el reprezenta cu adevarat prezența lui Dumnezeu, punând capăt secetei prin rugăciunea sa și ocrotind pe locuitori de atacurile demonilor. După ce a îndeplinit astfel numeroase miracole, dintre care cel mai mare fu convertirea a numeroși păcătoși, el adormi în pace la 31 ianuarie 1877.

Cultul său s-a dezvoltat spontan în riâdul populației și este recunoscut de Patriarhatul Constantinopolului în 1967, datorită eforturilor Părintelui Filotei Zervakos (trecut în lumea celor adormiți în 1979), Igumen al Longovardei și demn succesor al Sfinților Colivadelor.