Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu este cunoscut pentru numeroasele sale ctitorii, printre care se numără și Biserica „Sfântul Gheorghe Nou”, din București, locul unde și odihnesc sfintele sale moaște. A fost martirizat împreună cu fii săi: Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și cu sfetnicul Ianache la Istanbul, pe 15 august 1714. Datorită Adormirii Macii Domnului, care este serbată în data de 15 august, prăznuirea Sfinților Brâncoveni se face în calendarul ortodox la data de 16 august.

Constantin Brâncoveanu a fost un mare „ctitor” de cultura și de lăcașuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt și faptă al Ortodoxiei de pretutindeni, o figura de seama din istoria neamului romanesc. Iar prin moartea lui cu adevărat mucenicească, el a oferit tuturor o minunata pildă de dăruire și de jertfa pentru țara sa și pentru credința creștină.

Binecredinciosul și iubitorul de Hristos domnitor al Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, născut din părinți de seamă a rămas orfan de tată încă din pruncie, fiind crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino. Luându-L în ajutor pe Hristos, Împăratul veacurilor, și având pildă pe vrednicii săi înaintași, își începe domnia punând temelia celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde și-a pregătit și loc de veșnică odihnă.

Domnia lui Constantin Brâncoveanu a început sub semnul apariției Bibliei în limba română, numită „de la București”, în anul 1688. Și-a asumat rolul de protector al tiparului și școlilor din Muntenia, dar și din Transilvania. A dat Bucureștiului o nouă Academie Domnească, transformând școala de la Sfântul Sava în „colegiu public pentru pământeni și străini”, cu o programa asemănătoare instituțiilor de grad superior. L-a adus de la Istanbul pe Andrei, viitorul mitropolit Antim Ivireanul, sub îndrumarea căruia se vor tipări numeroase cărți în limbile română, greacă, slavonă, georgiană și chiar arabă. A ctitorit mai multe biserici și mănăstiri, între care: bisericile de la Potlogi și Mogoșoaia, Mănăstirile Hurezi și Brâncoveni, Biserica „Sfântul Gheorghe Nou” din București, unde odihnesc sfintele sale moaște.

Pentru că a refuzat să se lepede de la credința creștina, pe 15 august 1714, chiar în ziua când împlinea 60 de ani, domnitorul român a fost decapitat.

Relațiile lui Constantin Brâncoveanu Voievod cu imperiul habsburgic, cu imperiul Otoman, cu Rusia și cu Moldova

În 1676, domnul Țării Românești a participat cu o oaste, însoțită de Brâncoveanu, la asediul Cehrinului.

În septembrie, la întoarcerea din luptă află că unchiul său Șerban Cantacuzino fugise la Adrianopol de Gheorghe Duca, apoi Șerban a obținut, la Constantinopol, mazilirea domnului și numirea proprie, în 1678, pe tronul Țării Românești.

Ca urmare, unchiul său îl numește în ianuarie 1679 în dregătoriile de agă, ispravnic al scaunului București și mare postelnic.

În anul 1681 poartă discuții, la Constantinopol, în numele unchiului său, cu Ladislau Csàki și Cristofor Pasko, dușmanii domnului transilvănean Mihai Apafi, cei doi asumându-și prin semnătură ca după răsturnarea lui Apafi să restabilească în Transilvania legea românească, religia ortodoxă și să îl repună în funcție pe mitropolitul Sava Brancovici.

După extinderea de până în anul 1683, Imperiul Otoman, sub suveranitatea căruia era Țara Românească, pierde rând pe rând, Ungaria și Transilvania, dar situația Țării Românești nu permitea înlăturarea vasalității turcești

Pe 9 martie 1688, domnul Șerban Cantacuzino, alături de stolnicul Constantin, Mihai Cantacuzino și ginerele Constantin Brâncoveanu, depuneau jurământul de credință față de austrieci, în fața solilor imperiali.

Pe 29 octombrie 1688, domnul Șerban Cantacuzino a murit, iar Constantin Brâncoveanu devine domn al Țării Românești.

Țara Românească se afla la confluența a trei mari puteri: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Rusia, care devenea o putere demnă de a fi luată în seamă după bătălia de la Poltava. Cu o mare abilitate și cu prețul multor pungi cu galbeni, până în anul 1709, Constantin Brâncoveanu a reușit să mențină o politică echilibrată între Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, a cărui expansiune ajunsese până la hotarele Țării Românești, după cucerirea Transilvaniei, recunoscută de Poarta Otomană prin tratatul de pace de la Karlowitz, din 1699. Față de turci a plătit cu regularitate haraciul stabilit, și de asemenea a dat dovadă de o mare generozitate față de marii demnitari ai Înaltei Porți. Brâncoveanu ajunsese să fie cunoscut la Constantinopol pentru bogăția și dărnicia sa, astfel încât persoanele importante de pe lângă sultan se întreceau care mai de care să aibă de-a face cu stăpânitorul Valahiei, pe care turcii îl numeau cu invidie Altân Beg, adică Prințul Aurului.

Imperiul habsburgic nu dorea să strice relația cu domnitorul Țării Românești, deoarece acesta le furniza informații despre turci și le oferea provizii de care aveau mare nevoie. Dar atunci când imperialii i-au cerut lui Brâncoveanu să întrețină o armată deosebit de costisitoare, acesta i-a chemat în ajutor pe turci și pe tătari, împreună izbutind să-i învingă pe imperiali la Zărnești în anul 1690, în singura sa bătălie pe care a purtat-o în cei 25 de ani de domnie. Dar victoria a fost de scurtă durată și dureroasă pentru Muntenia, deoarece o altă oștire imperială a determinat retragerea învingătorilor de la Zărnești. După acest conflict militar, Brâncoveanu nu a mai avut nicio altă luptă, iar relațiile sale cu imperialii habsburgici se îmbunătățesc. Datorită abilităților sale de politician, Brâncoveanu reușește să rămână în grațiile habsburgilor, dar și ale turcilor. Astfel, în 30 ianuarie 1695, obține din partea Imperiului Habsburgic titlul de „Principe al Imperiului”, iar din partea Înaltei Porți, primește dreptul „până va avea zile să domnească acest pământ al țării”, adică dreptul de a domni pe viață în Țara Românească.

Cu Rusia, încă din 1697, Brâncoveanu încearcă și reușește să stabilească relații bune de pace și colaborare. El informează Rusia prin agenții săi despre toate mișcările pe care le punea la cale Înalta Poartă. A sperat că va reuși cu ajutorul Rusiei să declanșeze o campanie antiotomană menită să elibereze toate popoarele subjugate de către otomani. Pentru serviciile aduse Rusiei, țarul Petru I îl decorează pe Constantin Brâncoveanu cu ordinul „Sfântul Andrei”. Unii istorici, bazându-se pe anumite aluzii făcute de cronicarul Neculce, au tras concluzia falsă că a existat un tratat secret între Brâncoveanu și Rusia. În realitate, nu s-a putut demonstra niciodată acest lucru, pentru că domnitorul român era excesiv de calculat și de prudent și de aceea „nu va încheia niciodată un tratat diplomatic angajant în lunga sa domnie”.

Cu Moldova, chiar din primii ani de domnie, Sfântul Brâncoveanu a dorit să aibă relații frățești, de bună înțelegere, dar s-a lovit de lipsa de tact și de înțelegere a lui Constantin Vodă Cantemir, un bătrân soldat, neștiutor de carte, care se lăsa condus de boierii Rusetești. Cu toată strădania domnitorului muntean, din cauza intrigilor boierilor de la curtea Moldovei, se naște o ură pe viață și pe moarte între cei doi domnitori români, urmată de intrigi și uneltiri dușmănoase către Înalta Poartă, contracarate cu mare greutate și cu prețul multor daruri și pungi cu bani, oferite de către Brâncoveanu mai marilor demnitari otomani, pentru a scăpa cu viață. Chiar după moartea lui Constantin Cantemir, ura dintre cele două neamuri nu se stinge, ba capătă proporții și mai mari. În 1699, Dimitrie Cantemir se căsătorește cu Casandra, fiica fostului domnitor muntean, Șerban Cantacuzino. Evenimentul s-a răsfrânt în modul cel mai direct asupra relațiilor politice dintre Țara Românească și Moldova. Căci văzându-se ginere al fostului domn muntean, Dimitrie Cantemir și-a declarat pretențiile de a ocupa scaunul domnesc al țării vecine. Constantin Brâncoveanu, văzând în Dimitrie un rival puternic ca ginere de voievod muntean, își intensifică intrigile sale contra lui, reușind pentru un timp scurt, prin intermediul oamenilor săi de la Constantinopol, să obțină surghiunirea lui Dimitrie Cantemir. Rivalitatea și suspiciunea reciprocă dintre Dimitrie Cantemir și Constantin Brâncoveanu s-a menținut multă vreme, făcând să izbucnească, cu anumite ocazii, cu o vigoare deosebită. Aceste evenimente s-au reflectat și în unele opere cantemiriene, Dimitrie Cantemir fiind autorul unei scrieri controversate prin conținutul ei: „Scurtă povestire despre stârpirea familiilor lui Brâncoveanu și a Cantacuzinilor”.

Martiriul Sfinților Brâncoveni

„De legea creștină nu mă las, căci în ea m-am născut și am trăit, și în ea vreau să mor!”

Numai în cămăși, istoviți de suferințe și dureri, legați cu lanțuri, cu capetele descoperite și desculți, mărturisitorii întru Hristos au fost aduși în fața sultanului Ahmed. La cererea sultanului de a renunța la creștinism, Brâncoveanu a răspuns fără rețineri: „De legea creștină nu mă las, căci în ea m-am născut și am trăit, și în ea vreau să mor!”, iar către fiii lui a rostit: „Fiilor, fiți bărbați! Am pierdut tot ce aveam pe asta lume. Nu ne-au mai rămas decât sufletele. Să nu le pierdem și pe ele, ci să le ducem curate înaintea feței Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălam păcatele noastre cu sângele nostru!”.

În urma acestor cuvinte, sultanul a poruncit să fie tăiate capetele copiilor domnitorului.

Istoria spune că Matei, fiul cel mic de numai 12 ani s-a rugat de tatăl său să-I permită să se turcească pentru a rămâne în viață. Vorbele lui Brâncoveanu inspirate de puterea Duhului Sfânt, au dat putere tânărului prinț, iar acesta și-a așezat liniștit capul sub securea călăului. Iată ce i-a spus tatăl: „Din neamul nostru n-a mai fost nimeni care să-și piardă credința. Mai bine să mori de-o mie de ori decât să-ți renegi credința strămoșească pentru a trăi câțiva ani în plus pe pământ”. Tatăl lui i-a poruncit să se asemene fraților săi. Copilul s-a îndreptat spre jertfă fără rețineri. Au urmat Ianache Văcărescu, bunul sfetnic al lui Brâncoveanu și apoi domnitorul, care a bătut o cruce mare și a spus: „Doamne, fie voia Ta!”.

După cum îl caracterizează Nicolae Iorga, Constantin Brâncoveanu „a știut, în curs de un sfert de veac, să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al țării sale; a știut să înlăture stăpânirea necondiționată a creștinilor, austrieci, poloni, ruși, asupra pământului românesc; a știut să lege de muntenii săi, prin legături culturale și, politice, Moldova; a știut, chiar după ce legăturile politice cu Ardealul au fost rupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii cu acest pământ. Și, în același timp, prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultură în toate limbile Răsăritului, prin găzduirea fruntașilor bisericești ai Orientului, patriarhi, mitropoliți, dascăli, prin operele lui de ctitorie la toate „locurile sfinte”, el a știut, față de regiunile siriene, arabe, caucasiene supuse ori vasale turcilor, ca și față de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împărații bizantini de odinioară, ca urmaș legitim al cărora era privit. Domn autonom în țara lui, înconjurat cu prestigiu superior al cesarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situația lui Constantin Vodă Brâncoveanu”.

Surse: pravila.ro