În această lună, în ziua a paisprezecea, pomenirea Sfântului Apostol Achila.

În Faptele Apostolilor dumnezeiescul Luca (18 octombrie) a scris laude pentru Sfântul Achila, pentru că, fiind acesta ucenic și gazdă al fericitului Pavel (29 iunie), a fost învățat de acesta dumnezeieștile învățături. Pentru aceasta și scuipând rătăcirea lui Veliar, și făcându-se preot și mucenic al patimilor Domnului, a luat de la Dânsul cunună.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Iust.

Acesta era din Roma, fiind ostaș sub Claudiu tribunul. Odată, întorcându-se de la războiul împotriva barbarilor, a văzut o cruce în chip de cristal, iar din cruce a ieșit un glas, care l-a învățat taina dreptei credințe. Pentru aceasta mergând la Roma, și-a împărțit averea sa la săraci și se bucură că a dobândit credința în Hristos.

După ce i s-a descoperit tribunului Claudiu că sfântul a crezut în Hristos, acela l-a sfătuit ca să aibă milă de tinerețile sale și să se lepede de credința în Hristos. Și de vreme ce n-a putut a-l pleca, pentru aceasta l-a trimis cu scrisoare la ighemonul Magnentie, care l-a chinuit în mod cumplit, în timpul cărora și-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru și făcătorului de minuni Onisim.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor Mucenici Achila si Ilarie, care împroscati cu pietre s-au savârsit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Petru cel Nou, căruia tăindu-i-se picioarele s-a săvârșit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Iraclie, care, fiind bătut cu ciomege, s-a săvârșit.

Tot in această zi, pomenirea preacuviosului Nicodim Aghioritul.

Acest luceafar strălucitor al Bisericii a răsărit în 1749, în insula Naxos din arhipelagul Cicladelor. Părinții săi, pioși și cu frică de Dumnezeu, i-au dat numele Nicolae la Sfântul Botez și îl încredințară preotului satului ca să-l învețe să citească.

Spre deosebire de ceilalți copii, nu-i plăceau jocurile zgomotoase, dedicându-și timpul liber lecturilor. Fusese înzestrat de Dumnezeu nu numai cu o inteligență vie ci și cu o memorie ieșită din comun, care îi permitea să rețină pe dată tot ceea ce citea și să repete apoi totul fără nici o greșeală.

Trimis la Smirna la vârsta de 16 ani pentru a urma învățătura dascalului Ierotei la Școala Evanghelică, se făcu plăcut tuturor, învățătorilor și confraților, pentru blândețea sa și rafinamentul deprinderilor sale.

În afara Literelor profane și a diferitelor discipline ale științelor sacre mai învăța latina, franceza și ajunse să stăpânească greaca veche, ceea ce îi permise să îndeplinească misiunea pe care i-o pregatise Dumnezeu : să facă accesibile poporului grec ortodox aflat sub asuprire comorile Tradiției Bisericii.

După patru ani de studii la Smirna, cum turcii îi omorau pe grecii din regiune în urma campaniei militare rusești el fu constrâns să se întoarcă la Naxos, patria sa. Îi întâlni acolo pe călugarii Grigore, Nifon și Arsenie, exilați din Sfântul Munte din cauza controversei „Colivelor”, iar aceștia îi treziră dragostea pentru viața monahală și îl inițiară în practica ascezei și a rugăciunii interioare. Aceștia îl informară ca la Hidra locuia un om de o mare virtute, versăt în doctrina Părinților Bisericii, Mitropolitul Macarie din Corint.

Nicolae se duse la el, cum se duce cerbul însetat la izvorul apelor și găsi în jurul Sfântulul Ierarh o mare comuniune de gândire și de aspirații în ceea ce privea necesitatea de a edita de urgență și de a traduce izvoarele tradiției bisericești. Acolo îl cunoscu și pe renumitul sihastru Silvestru din Cezareea, care trăia într-o chilie retrasă nu departe de oraș. Acest om sfânt îi făcu elogiul plăcerii vieții singurației cu asemenea ardoare încât Nicolae se hotărâ să nu mai zăbovească și să ia jugul ușor și blând al lui Hristos. Luând scrisori de recomandare din partea lui Silvestru, se îmbarcă spre Muntele Athos (1775).

Intră mai întâi în Mănăstirea Dionisiu, unde repede ia haina monahicească sub numele de Nicodim. Numit secretar și lector, deveni la scurt timp modelul tuturor fraților, atât în serviciile pe care le înfăptuia cu supunere și fără să crâcnească, precum și în sârguința pe care o demonstra în rugăciune și asceză.

Se întindea cu fiecare zi tot mai înainte, făcând carnea trupului să se supună minții și pregătindu-se astfel luptelor vieții isihaste. Trecuseră doi ani când, Sfântul Macarie din Corint, în vizită la Sfântul Munte, îl însărcina pe Nicodim cu revizuirea și pregătirea pentru editare a Filocaliei, această enciclopedie ortodoxă a rugăciunii și a vieții spirituale.

Tânărul călugar se retrase într-o chilie la Karyes pentru a îndeplini această sarcină demnă de marii învățători ai isihiei și care cerea o cunoaștere profundă a științei sufletului. Făcu la fel pentru Everghetinos și pentru Tratatul despre deasa Împărtășire, redactat de Sfântul Macarie, dar pe care îl îmbogăți în mod considerabil.

După ce termină această lucrare, se întoarse la Dionisiu dar contactul cu Părinții Filocaliei, precum și exercițiul intens al Rugăciunii lui Iisus, îi treziseră gustul de a i se dedica cu totul. Cum auzise vorbindu-se de Sfântul Paisie Velicikovski (cf 15 noiembrie), care conducea o mie de călugări în Moldova în această sfântă activitate a minții îndreptate către inima, el încercă să li se alăture.

Dar prin pronia lui Dumnezeu o furtună îl împiedică să își atingă scopul. Revenit la Muntele Athos și arzând de dorința de a se consacra rugăciunii în liniște totală, nu se mai întoarse la Dionisiu ci se retrase într-o chilie, în apropiere de Karyes, apoi la schitul Kapsala, dependinta a mănăstirii Pantocratorului, într-o sihăstrie închinată Sfântului Atanasie, unde copia manuscrise pentru a-și acoperi nevoile de zi cu zi.

Cum aici putea să se dedice zi și noapte, fără să se împrăștie, rugăciunii și meditației Sfinților Părinți, el urca repede treptele Scării spirituale. La puțin timp, bătrânul Sfântul Arsenie din Peloponez, pe care îl cunoscuse la Naxos, putu să se întoarcă la Athos și veni să se instaleze în schit. Nicodim renunță atunci de bună voie la singurătatea sa, pentru a profita de binefacerile ascultării, și deveni discipolul acestuia. Numai ce terminaseră construcția unei noi chilii și, tulburați în liniștea lor, ei hotărâră să se retragă în insula pustie și aridă Skyropoula, în fața de Eubea (1782).

Dar în fața dificultăților pentru a-și asigura cele necesare existenței, Arsenie plecă în altă parte, lăsându-l singur pe Nicodim. Acolo, la cererea vărului său, Episcopul Ierotei din Euripos , Sfântul redacta capodopera sa : Manualul sfaturilor celor bune, despre păstrarea simțurilor și a gândurilor, și despre activitatea minții.

În vârstă de numai 32 de ani, fără cărți și fără note, neavând ca sursa de inspirație decât comoara impresionantei sale memorii și neincetatul său dialog cu Dumnezeu, el expuse în această lucrare esența întregii doctrine spirituale a Părinților, ilustrată cu un mare număr de citate, însoțite de referințele lor exacte.

În această lucrare el ne învață cum să eliberam inteligența, mintea („nous”) de lantul care o leagă de plăcerile simțurilor, pentru a-i permite să se înalțe, prin rugăciunea interioară (sau „rugăciunea inimii”), la „plăcerile” spirituale ale contemplației. În timpul acestui sejur în insula pustie, Sfântul înfruntă violente atacuri ale demonilor, care încercau să îl alunge de acolo. Spre deosebire de atitudinea sa temătoare din tinerețe, când nu îndrăznea să doarmă cu ușa închisă, acum când spiritele întunericului veneau să șoptească la fereastra lui, el nu își ridica privirea din carte decât pentru a râde de încercările lor neputincioase.

După un an petrecut la Skyropoula se întoarse la Athos, primi acolo Marea Schimă călugărească și obținu chilia Sfântului Teonas la Kapsala. Acceptă să primească un discipol, Ierotei , și se consacră mai mult ca niciodată scrierii și învățării fraților care veneau să se instaleze în împrejurimi pentru a profita de știința lui.

Cu ocazia unui nou sejur în Sfântul Munte, Sfântul Macarie îi încredință editarea traducerii operelor complete ale Sfântului Simion Noul Teolog. În introducerea la această lucrare, care conține învățături atât de profunde despre contemplație, Sfântul Nicodim precizează că asemenea cărți nu sunt făcute doar pentru călugări ci și pentru mireni, căci toți creștinii au fost chemați să trăiască desăvârșirea Evangheliei.

El redactă apoi Manualul Duhovnicului (Această traducere poartă numele de Denis de Zagora dar e foarte probabil ca Sfântul Nicodim să o fi revizuit în profunzime. El mai compuse și o admirabilă Liturghie spre cinstirea Sfântului Simion, a cărui prăznuire a instituit-o la 12 octombrie.) și adună într-o culegere unică, după cele opt tonuri și pentru fiecare zi a săptămânii, canoanele închinate Maicii Domnului cântate la sfârșitul Vecerniei sau la Pavecernita în Mănăstiri.

În afara altor numeroase compoziții liturgice, el publică atunci două lucrări, adaptate după renumitele cărți spirituale occidentale : Războiul nevăzut de Lorenzo Scuppoli (1589) (Sfântul Nicodim se folosise de o traducere a manuscrisului din italiană, care se găsește și astăzi la mănăstirea Patmos, și care îi fusese împrumutată fără îndoială de Sfântul Macarie din Corint) și Exerciții spirituale (considerată ca o adaptare a renumitului tratat al lui Ignatie din Loyola, această lucrare este de fapt inspirată din Exercițiile spirituale, precum și din alte opere, ale autorului spiritual italian J.P. Pinamonti), care au cunoscut până în zilele noastre un succes nedezmințit.

Departe de a fi simple traduceri, aceste lucrări au fost profund restructurate și adaptate de Sfântul isihast, care introduse o învățătură fără cusur despre căință, asceză și Rugăciunea lui Iisus.

Între timp, cartea despre deasa Împărtățire suscitase reacții puternice printre călugării care apărau obiceiul, contrar Sfintelor Canoane și tradițiilor apostolice, împărtășirii de numai trei sau patru ori pe an. Acuzată de erezie novatoare, cartea fu condamnată de Patriarhul Procopie. Dar odată cu instalarea lui Neofit VII (1789), interdicția fu suspendată și Colivazii fură recunoscuți drept adevărații apărători ai Tradiției.

Calomnii vulgare ți ridicole continuară însă să circule în anumite medii mănăstirești împotriva Sfântului Nicodim, mergând până la a-l acuza de a ascunde Sfânta Împărtățanie în culionul sau pentru a putea să se împărtășească mergând. Dar Sfântul prefera să tacă, neașteptând decât de la Dumnezeu încuviințare și plângea rugându-se pentru convertirea celor care sa găseau în greșeală în privința pomenirii morților duminica.

Ieromonahul Agapie din Peloponez venise la Muntele Athos pentru a propune Sfântului Nicodim să reia traducerea unei culegeri a Sfintelor Canoane pe care el o pregătise și să o îmbogățească în comentarii. Sfântul, pentru care viața si disciplina Bisericii erau mai prețioase decât propria sa viață, se puse pe lucru cu îndârjire, reunind patru caligrafi pentru a termina la timp această culegere absolut necesară pe care o numi „Cârma” (Pidalion).

El lucra zi și noapte timp de doi ani, compilând, corectând textele greșite sau contradictorii, punând în paralel Canoanele Sinoadelor, cele ale Părinților și decretele legislației bizantine dar mai ales îmbogățind opera cu un număr impresionant de note care furnizează criteriile pe care le asigură aplicarea Canoanelor sale la viața Bisericii (Pedalionul rămâne cartea canonică ortodoxă cea mai întrebuințată iar notele sale sunt adesea considerate ca având autoritate echivalentă cu cele a Canoanelor).

După ce a fost terminată și trimisă la Constantinopol, lucrarea așteptă multă vreme binecuvântarea patriarhală, apoi fu transmisă Ieremonahului Teodoret, care se găsea în România, pentru a fi editată printr-o subscripție a tuturor călugărilor atoniți. Dar acesta din urmă, adversar al Colivazilor și al Împărtășirii dese, introduse corecturi proprii în Pidalion, trădând astfel gândirea autorului ți tradiția Bisericii. Când Sfântul lua cunoștință de cartea, apărută la Leipzig in 1800, fu profund supărat și strigă : „Ar fi făcut mai bine să mă lovească în inimă cu o spadă decât să adauge sau să suprime ceva în aceasta carte!”.

Cam in aceeași perioada, i se aduse la cunoștință faptul că manuscrisul operelor complete al Sfântului Grigore Palama (cf. 14 noiembrie) ce fuseseră adunate cu mari dificultăți și adnotate de Sfântul Nicodim la cererea Sfântului Atanasie din Paros (cf 24 iunie) și a Mitropolitului Leon din Heliopolis, fusese reținut la tipograful său din Viena și distrus de austriecii aflați în căutarea mesajelor de propaganda revoluționară adresate grecilor de către Napoleon Bonaparte. Această veste se adăugă supărării sale și îl făcu să plângă amarnic, nu numai pentru timpul consumat în această lucrare de neînlocuit ci mai ales pentru pierdera unei asemenea comori.

După ce a rămas câtva timp, în compania lui Silvestru din Cezareea, în chilia Sfântului Vasile, unde altădată trăise Sfântul Teofil Izvorâtorul de Mir (cf. 8 iulie), Nicodim își reluă viața singuratică și-și continuă lucrarea apostolică. Îmbrăcat în zdrențe și încălțat cu saboți greoi, se considera cel mai lipsit de însemnătate dintre toți. Nu gătea niciodată și mânca orez fiert sau miere diluată în apă, însotiță de câteva măsline și de fasole muiată. Când era chinuit de o foame puternică, se ducea la vecinii săi la masa ; dar cel mai adesea, antrenat în discuții, uita să mănânce. Nu era cunoscut să aibă alte activități în afară de rugăciune și de studiu. La orice oră din zi sau din noapte, putea fi găsit fie aplecat asupra unei cărți fie asupra mesei sale de lucru, fie cu bărbia înclinată spre partea superioară a trupului, pentru a face să coboare mintea sa în cele mai profunde părți ale inimii și să cheme cu ardoare Sfânt Numele lui Iisus. Devenise cu totul „rugăciune” și prin această uniune intimă cu Hristos harul divin lăsase în inima sa toată comoara Bisericii. Când scria era atât de cufundat în ceea ce făcea încât într-o zi un călugăr venit să îl viziteze și găsindu-l la lucru îi puse în gură o bucată de pâine proaspătă. Când trecu din nou seara pe la el, îl găsi pe Sfânt în aceeași pozitie, cu bucata de pâine în gura, ca și cum nu și-ar fi dat seama de nimic.

El redacta atunci un amplu comentariu despre Epistolele Sfântului Pavel, după Sfântul Teofilact al Bulgariei, precum și comentariul Epistolelor Catolice, compuse de asemenea un comentariu la cele nouă ode scripturale intitulat Gradina Harului și traduse comentariul Psalmilor lui Eftimie Zigabinos. La fel ca și în toate celelalte opere de artă ale sale, Sfântul Nicodim depășea cu mult sarcina unui simplu traducător. Plecând de la un comentator tradițional, el îl completa cu note din abundență, pline de mărturii ale celorlalți Părinți ai Bisericii despre nenumărate subiecte. Izvor nesecatuit, el edită și o selecție a vieților Sfinților din vechime (Neon Eklogion) și Noul Martirologiu: culegere a vieților noilor Martiri, destinată să întărească credința Creștinilor asupriți sub jugul otoman și datorită căreia mulți din cei ce negau existența lui Dumnezeu s-au convertit și s-au adăugat la glorioasa armată a Martirilor. Plin de grijă ca întotdeauna față de educația poporului lui Dumnezeu, el compuse de asemenea un Manual al Bunelor Deprinderi creștine (Hristoteia), admirabil rezumat al învățămintelor morale ale Sfântului Ioan Gura de Aur.

Zilnic, toși cei care fuseseră răniți de păcat sau de apostazie (lepădarea de credință), neglijând să ceară ajutor de la Episcopi și duhovnici, alergau spre ascetul din Kapsale pentru a găsi vindecare și mângâiere sufletului lor. Și nu numai călugări ci și mireni veniți de departe, astfel încât Sfântul se plângea că nu putea să se mai dedice rugăciunii așa cum și-o dorea și ar fi vrut să plece din nou într-un loc pustiu și necunoscut. Dar boala îl împiedica de la aceasta. În vârsta de numai 57 de ani, dar epuizat de asceză și lucrările de editare, care ar putea umple o bibliotecă întreagă, el fu slăbit într-atât încât nici o sporire a hranei nu putea să îl vindece. Își părăsi atunci sihăstria de la Kapsala pentru a trăi o vreme în chilia prietenilor săi Skurtei la Karyes (acolo sunt păstrate Moaștele sale, în biserica recent ridicată în cinstea sa) apoi la unul din vecinii lor, călugăr iconograf. Atunci a redactat el, cu prețul a doi ani de muncă, Sinaxarul. Această traducere a Sinaxarului de la Constantinopol, profund revizuită pe baza manuscriselor sale, are și astazi autoritate în Biserica greacă și a folosit drept suport prezentului Sinaxar.

Se întoarse apoi în chilia sa de la Kapsala, unde redactă bogatul sau comentariu al canoanelor sărbătorilor (Eortodromion) și cel al xxx (Noua Scară) ce se cântă dimineața la Utrenie.

Termină această ultimă lucrare în care se regăsește întreaga sa știință teologică și seva sa spirituală, în timp ce era doborât de anemie, își pierduse dinții și devenise aproape surd (1808).

Noi calomnii făcuseră ca Atanasie din Paros și alți trei Colivazi să fie condamnați pe nedrept de către Patriarhul Grigore V. Sfântul Nicodim nu putu să îi apere dar se mulțumi să redacteze o Mărturie de credință. Starea sa de sănătate de altfel nu întârzie să se înrăutățească.

După ce a mai revăzut o dată comentariul său despre Anavathmoi, el spuse : „Doamne, scoate-mă de aici, m-am săturat de lumea aceasta!”. Din zi in zi hemiplegia i se întinse la toate membrele. El repeta cu voce tare Rugăciunea lui Iisus, cerându-și scuze de la frați că nu poate să o păstreze în secret. După ce s-a mărturisit și a primit Sfânta Împărtășanie, el luă în mâinile sale Moaștele Sfânului Macarie din Corint și Partenie Skourtaios. Sărutându-le cu lacrimi, spuse : „Ați plecat la ceruri și vă odihniți de virtuțile pe care le-ați cultivat pe pământ, gustând deja din slava Domnului Nostru. Eu sufar din cauza pacatelor mele. De aceea, pe voi care sunteți Părintii mei, vă implor să mijlociți pentru mine pe lângă Domnul ca să aibă milă de mine și să mă facă demn de locul în care vă găsiți voi”.

În timpul nopții strigă : „Mor, mor, aduceți-mi Sfânta Împărtășanie”. După ce s-a împărtășit, îl cuprinse o asemenea pace și, încrucișându-și mâinile pe piept, răspunse călugărilor care îl întrebau daca era la odihnă : „L-am făcut pe Hristos să intre în mine, cum să nu fiu la odihnă ?”. Când se făcu ziuă, la 14 iulie 1809, își dădu sufletul în mâinile Domnului. Unul din cei prezenți strigă : „Era mai bine să fi murit azi o mie de Creștini decât Nicodim!”. Dar dacă Luceafărul s-a ascuns, razele sale nu au încetat să lumineze Biserica, iar cărțile sale rămân o sursă inepuizabilă de învățătură, de mângâiere și de încurajare la plinătate a vieții întru Hristos.

Sfântului Nicodim Aghioritul scrieri:

Cuvant pentru cei ce nazuiesc sa faca Teologie
Deasa imparatsire cu Sfintele si Preacuratele lui Hristos Taine
Cuvânt despre Intruparea Domnului
In mrejele vrajitorilor
Razboiul nevazut
Ca toti crestinii indeobste trebuie sa se roage neincetat

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.