Congresul de la Berlin (13 iunie – 13 iulie 1878) a fost o conferință diplomatică ținută cu scopul de a reorganiza statele din Peninsula Balcanică după Războiul Ruso-Turc din 1877–1878, care fusese câștigat de Rusia împotriva Imperiului Otoman. La întâlnire au fost reprezentate cele șase mari puteri ale Europei de atunci: Rusia, Regatul Unit, Franța, Austro-Ungaria, Italia și Germania, otomanii și patru state balcanice: Grecia, Serbia, România și Muntenegru. Congresul s-a încheiat cu semnarea tratatului de la Berlin, care a înlocuit tratatul preliminar de la San Stefano care fusese semnat cu trei luni în urmă.

Acest congres este adesea privit ca punctul culminant al luptei diplomatice dintre cancelarii Alexandr Gorceakov⁠ al Rusiei și Otto von Bismarck al Germaniei. Ambii au reușit să-i convingă pe alți lideri europeni că o Bulgarie liberă și independentă ar îmbunătăți considerabil riscurile de securitate reprezentate de dezintegrarea Imperiului Otoman. Potrivit istoricului Erich Eyck⁠, Bismarck a susținut poziția Rusiei conform căreia „stăpânirea turcească asupra unei comunități creștine (Bulgaria) este un anacronism care, fără îndoială, a dat naștere la insurecție și vărsare de sânge și, prin urmare, ar trebui să i se pună capăt”. El a folosit Marea Criză Orientală⁠ din 1875 ca dovadă a animozității crescânde din regiune.

Scopul final al lui Bismarck în timpul Congresului de la Berlin era să nu știrbească statutul Germaniei pe scena internațională. El nu dorea să perturbe Liga celor Trei Împărați alegând un aliat între Rusia și Austria. Pentru a menține pacea în Europa, Bismarck a căutat să convingă alți diplomați europeni că împărțirea Balcanilor ar stimula o mai mare stabilitate. În cadrul acestui efort, Rusia a început să se simtă înșelată, în ciuda faptului că a dobândit în cele din urmă independența Bulgariei. Problemele din alianțele din Europa dinainte de Primul Război Mondial au ieșit astfel la iveală.

Unul dintre motivele pentru care Bismarck a reușit să medieze diferitele tensiuni de la Congresul de la Berlin a fost personalitea sa diplomatică. El căuta pacea și stabilitatea atunci când afacerile internaționale nu țineau direct de Germania. Din moment ce el considera situația actuală din Europa ca fiind favorabilă Germaniei, orice conflict între marile puteri europene care amenința status quo-ul era împotriva intereselor germane. De asemenea, la Congresul de la Berlin, „Germania nu putea căuta niciun avantaj din criza” care avusese loc în Balcani în 1875. Prin urmare, Bismarck s-a revendicat drept imparțial în numele Germaniei la Congres, ceea ce i-a permis să prezideze negocierile cu atenție sporită față de nereguli.

Deși cea mai mare parte a delegaților puterilor europene a venit la Congres așteptându-se la un spectacol diplomatic, ca la Congresul de la Viena, ei aveau să fie dezamăgiți. Bismarck, nemulțumit că Congresul se desfășura în căldura verii, era iute de mânie și nu tolera disimulările. Astfel, orice discurs sforăitor era întrerupt de cancelarul german. Ambasadorilor micilor teritorii balcanice a căror soartă se decidea abia li s-a permis să participe la reuniunile diplomatice, care au avut loc în principal între reprezentanții marilor puteri.

Decizia Congresului de la Berlin

În urma insistențelor Rusiei, România, Serbia și Muntenegru au fost declarate principate independente. Rusia a păstrat Basarabia de Sud, pe care a anexat-o în Războiul Ruso-Turc, dar statul bulgar pe care l-a creat a fost mai întâi redus în teritoriu și apoi împărțit din nou în Principatul Bulgariei și Rumelia Orientală, cărora li s-a acordat nominal autonomie, sub controlul Imperiului Otoman.

Bulgariei i s-a acordat autonomie și s-au făcut garanții împotriva amestecului turcesc, dar acestea au fost în mare măsură ignorate. România a primit drept compensație Dobrogea de Nord (al cărui teritoriu a fost puțin extins față de limitele trasate la San Stefano). Muntenegru a obținut Nikšić, împreună cu regiunile predominant albaneze Podgorica, Bar și Plav-Gusinje. Guvernul otoman, sau Poarta, a fost de acord să se supună specificațiilor cuprinse în Legea organică din 1868 și să garanteze drepturile civile ale supușilor care nu sunt musulmani.

Regiunea Bosnia-Herțegovina a fost predată administrației Austro-Ungariei, care a obținut și dreptul de a ocupa militar Sangeacul de Novi Pazar⁠, o mică regiune de graniță între Muntenegru și Serbia. Bosnia și Herțegovina au fost puse pe calea rapidă către o viitoare anexare. Rusia a acceptat că Macedonia, cea mai importantă secțiune strategică a Balcanilor, era prea multinațională pentru a face parte din Bulgaria și i-a permis să rămână sub Imperiul Otoman. Rumelia Orientală, care avea și ea minorități turce și elene, a devenit o provincie otomană autonomă cu un conducător creștin, cu capitala la Philippopolis. Restul porțiunilor din „Bulgaria Mare” de la San Stefano au devenit noul stat al Bulgariei.

Sursa: wikipedia.ro