În urmă cu 99 de ani, în 18 iunie 1925 s-a votat Legea pentru reglementarea repausului duminical şi a sărbătorilor legale, prin care patronii tuturor întreprinderilor erau obligaţi să acorde, pe lângă repausul duminical, încă 11 zile de repaus pentru sărbătorile legale, inclusiv pentru cele religioase şi pentru ziua de 1 Mai (unde se lucra la foc continuu, se acorda repausul echivalent în alte zile ale săptămânii).

Și haideți să vedem cum de am ajuns ca „duminca” și de „sărbători” să stăm acasă…

Cu 114 ani în urmă, în 14 aprilie 1910, a fost promulgată Legea asupra repausului duminical în unităţile industriale şi comerciale (excepţie făceau instituţiile statului şi administraţia publică, pentru care s-au elaborat legi speciale).

Prima lege care instituia repausul duminical apărea la 6 martie 1897. Potrivit legii, erau libere doar dimineţile de duminică şi alte 14 sărbători pe an. Legea a fost propusă de prim-ministrul României de atunci, Vasile Lascăr, şi susţinută de scriitorul Barbu Ştefănescu-Delavrancea.

În 1899, ca primar al Capitalei, Delavrancea a promovat şi aplicat această lege, arătând „că muncitorii nu-şi pot vedea niciodată copiii, plecând la lucru în zori şi întorcându-se acasă noaptea, târziu”.

În 14 aprilie 1910, legea este modificată: se prevede repausul duminical şi în sărbătorile legale în unităţile comerciale şi industriale, cu excepţia instituţiilor statului şi a administraţiei publice. Cu toate acestea, brutăriile lucrau în toate zilele săptămânii pentru a vinde oamenilor pâine proaspătă; abia prin Decretul Regal 4.333 din 6 iunie 1913, autorităţile au permis modificarea unui articol prin care pâinea era scoasă de pe lista articolelor ce trebuiau consumate imediat şi, astfel, brutarii beneficiază de ziua liberă de duminică.

Sursa: RADOR.