Cuviosul Zosima era de neam fenician, fiind născut în satul Sindi al Feniciei, lânga mare. Acesta, deprinzându-se în viața monahicească, petrecea uneori cu multă înfrânare și postire, iar alteori strălucea cu alte fapte bune. Și atât de mare dar a luat de la Dumnezeu, încât nu numai că era liber de toată tulburarea întru știința sa, ci și pe cele ce erau să fie, și pe cele ce erau în locuri îndepartate, le vedea cu ochii cei mai înainte-văzători, ca și cum ar fi acolo. Iar mănăstirea lui era aproape de satul, Sindi, în care s-a nascut.

Odata se afla el în Cezareea Palestinei, unde era episcop într-acea vreme Cuviosul Ioan, care se numea Hozevitul, căci pentru îmbunătățita lui viață a fost luat cu sila la episcopie din mănăstirea Hozevitului, care nu era departe de Ierusalim, ci se afla pe calea ce duce spre Ierihon.

În aceeași cetate a Cezareei viețuia un bărbat oarecare de neam bun. Adesea, Cuviosul Zosima stătea la acesta, fiind primit cu cinste. Iar în vremea aceea în care Antiohia a căzut, starețul a început deodată a suspina, a se tângui cu greu și a ofta din adâncul inimii. Și a vărsat atâtea lacrimi, încât a udat pamântul cu ele. Apoi, cerând o cadelniță și umplând-o cu cărbuni aprinși și cu tămâie, a cădit pe toți cei ce erau acolo. După aceasta s-a întins la pământ în chipul crucii și a început cu rugăciune a milostivi pe Domnul.

Atunci, Archesilae, căci așa se numea bărbatul care-l ținea în gazdă, l-a întrebat pentru ce s-a tulburat așa. Iar el, cu mare glas, a răspuns: „Glasul înfricoșatei sfărâmări și al căderii Antiohiei a răsunat în auzul meu și urechile mele le-a pătruns”.

Deci, Archesilae și ceilalți ce erau acolo, minunându-se și înspăimântân-du-se, au însemnat ceasul acela în care cuviosul a spus aceasta. Iar după aceea, degrabă s-au înștiințat cu dinadinsul, că a fost adevărat ceea ce a zis starețul; pentru că tocmai atunci a căzut Antiohia, când starețul, plângând, s-a întins spre rugaciune și a vestit acea cădere.

Sunt înca și multe alte minuni care s-au făcut de el, din care vom pomeni câteva aici. S-a întâmplat acelui Archesilae să meargă la mănăstirea Cuviosului, care este în Sindi, iar mănăstirea era departe de Cezareea Palestinei ca la cinci sute de stadii.

În acea vreme, în casa lui Archesilae, femeia lui și-a scos din neatenție un ochi cu fusul și bolea cumplit. Acest lucru auzindu-l Sfântul episcop Ioan Hozevitul, a venit cu sârguinta la dânsa să-i cerceteze rana, și a văzut pleoapa căzută înauntru și ochiul ieșit afară. Atunci i-a poruncit unuia dintre doctorii care veniseră acolo, să ia cu un burete ochiul cel căzut și să-l pună la locul său. Și facându-se acest lucru, s-a dus un vestitor în grabă la Archesilae și i-a vestit lui ceea ce s-a întâmplat în casa sa. Și l-a aflat pe el în mănăstirea Sindiei, șezând cu Prea Cuviosul Zosima și îndeletni-cindu-se cu vorbe duhovnicești.

Iar dupa ce i-a vestit lui lucrul cel întâmplat, a început Archesilae a se tângui cu amar și a-și smulge părul. Iar Cuviosul Zosima l-a întrebat pentru pricină se tânguie si, spunându-i cele întâmplate, Sfântul a intrat în chilia sa cea mai dinauntru, în care îsi făcea rugăciunile sale după obicei.

Nu a stat mult în chilie, ci, a ieșit la Archesilae. Cuviosul zâmbea. Și i-a zis bărbatului: „Mergi în casa ta bucurându-te, căci darul Sfântului Ioan Hozevitul, cel dat lui de la Dumnezeu, a tămăduit pe femeia ta. Ea are acum amândoi ochii întregi și sănătoși și nici cât de puțin n-a putut răul acela să o vătame pe ea, fiindcă Hozevitul a ridicat-o prin minune”.

Aceste doua minuni s-au făcut de acei Cuvioși bărbati, într-un ceas. Sfântul Ioan episcopul a tămăduit ochiul femeii cel scos, iar Cuviosul Zosima a văzut de departe tămăduirea aceea cu ochi mai înainte văzători și a vestit-o bărbatului ei.

Odată mergând Cuviosul Zosima în Cezareea, a luat cu sine un asin care purta lucrurile sale de nevoie. Deci l-a întâmpinat pe el un leu în cale, care, răpind asinul, a fugit cu dânsul în pustie. Iar Sfântul Zosima privind după el, a pornit în urma lui, și după ce leul a mâncat asinul și s-a săturat, s-a apropiat de el starețul și, zâmbind, a zis: „O, prietene, acum calea îmi este mie potrivnică, fiindcă din pricina bătrâneților am slăbit și nu pot duce pe umerii mei povara pe care o puneam asupra asinului. Pentru aceea, deși lucrul acesta este împotriva obiceiului și firii tale, să porți tu sarcina aceasta, dacă voiești să te izbavești de Zosima, iar după aceea iarăși te vei întoarce către năravul tău cel dintâi de fiară”. Atunci leul, uitându-și mânia sa cea firească, a început a se gudura spre el și a se face blând ca un miel și, prin însăți blândețea sa, arată semn de ascultare. Iar Sfântul Zosima, luând povara pe care o ducea asinul și punând-o pe spatele leului, l-a dus până la porțile Cezareei. Apoi, luându-și povara, i-a dat drumul în pustie.

Prin aceasta s-a arătat pe de o parte puterea Domnului cea atotputernică, care pe fiarele sălbatice le supune robilor Săi întru ascultare; iar pe de altă parte, că omului celui îmbunătățit, care se supune Domnului în toate poruncile Lui și-I slujește cu adevarat lui Dumnezeu, făcătorul Său, i se supune toată cealaltă zidire, deși este necuvântătoare și neînțelegătoare.

Încă prin aceste minuni ni s-a vestit nouă fără de îndoială și sfințenia Cuviosului părintelui nostru Zosima Fenicianul. Pentru toate acestea Dumnezeului nostru I se cuvine slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Schitul Sfântul Ilie